Ordine - Alb. Haos - Negru

Se spune că nu există (doar) alb şi negru, ci există multe griuri. Şi vorba asta este purtată peste tot, ferind omul de procese de conştiinţă. Nu este doar o scuză comodă pentru rateuri; are şi iz de resemnare păguboasă.
Dacă sînt atît de multe griuri, n-ar fi rău să ne dispensăm de alb şi de negru. Ocupă poziţii extreme şi asta nu este (deloc) pe gustul vremurilor noastre.
Griul nu are stridenţe. Griul este pe placul tuturor pentru că nu deranjează pe nimeni.
Pe gri nu se vede mizeria. Este uşor de întreţinut, părînd întodeauna curăţel.
Griul este mai uşor de obţinut. Cere mai puţin efort. Este mai comod.
Griul nu doare
. Griul este un compromis fericit.
Lumea alb-negru pare cam mică. Doar alb şi negru? Griurile sînt multe. De fapt, albul şi negrul au cam fost excluse din peisaj. Sau se zăresc mai greu.

Toate acestea par adevărate. Doar că este omis un detaliu: albul nu este plat; albul înseamnă toate culorile ce-l compun. Albul se desface într-o infinitate de culori. Culori, nu griuri. Albul înseamnă o infinitate de opţiuni; înseamnă libertate. Între hotarele albului se găseşte un univers. De ce să se amestece cu negrul cînd are atît de multe de explorat în interiorul său?

Negrul nu are în ce se descompune. Rămîne tot negru. Singura lui şansă de a ieşi din plictiseală este să contamineze albul. Să-l facă gri. Să încerce să mimeze varietatea prin multe griuri, să caricaturizeze culorile cu griurile lui. Să-i compromită albului calitatea de a se descompune în culori, căci griul, chiar dacă are amintiri albe, nu se mai poate descompune în culori.
Griul este steril. Ca şi negrul. Dincolo de el nu este nimic. Este atît cît se vede.
Albul are profunzimea culorilor. Negrul şi griul nu au relief.
Albul este un volum. Griul este o suprafaţă. Negrul este un punct.
Din însoţirea albului cu negru rezultă un catîr. Şi, ca orice catîr, acesta este steril.
În cazul cetăţilor, între spaţiul ordonat (alb) şi haos (negru) există un hotar – un prag. Nu sînt de găsit acolo “treceri”; ar fi şi greu să numim griurile “spaţiu un pic ordonat”(?), “ceva mai ordonat” (?), “aproape ordonat” (?). Nu există aşa ceva. Lucrurile sînt clare; se lucrează cu alb şi cu negru.

Într-o cetate, sînt spaţii cărora le spunem “intermediare” (deşi nu este cel mai bun cuvînt). După nume, ele par nehotărîte, par că nu ar avea o identitate foarte clară. În realitate, identitatea lor este limpede. Omului modern i-au plăcut aceste spaţii (fără să le înţeleagă), crezînd că sînt locuri “nici-nici” sau “şi-şi”. Doar că, în arhitectură, nu este loc de ambiguităţi.

Să anlizăm (în căutarea spaţiilor “şi-şi” schema unei gospodării: o uliţă, un gard care înconjoară gospodăria, ograda cu acareturile ei şi casa cu prispă. Curtea are ca centru casa în jurul căreia sînt organizate toate celelalte piese. Toate anexele desenează în ogradă un labirit protector al centrului gospodăriei. Acesta este primul palier organizat – palierul ansamblului – şi limita lui este marcată de gard. Al doilea palier este cel al casei. Aici vatra este centrul care ordonează odăile iar prispa este “labirintul”. Hotarul este zidul casei. Cum se vede, toate spaţiile au cîte un rol precis. Între ele sînt praguri – se trece dintr-o etapă în alta, dintr-o lume într-alta. Nu există nicăieri vreun spaţiu care ar putea trece drept “aproape centru” sau “niţel labirint”. Poate că nici nu exită griuri decît în ochii celor care au zăbovit prea mult în negru.


(Fragment din „ATINGEREA CELUI MAI VECHI ZEU”)