(Adulții sunt judecați prea sever, uneori.)
Când eram copil, nu exista diferență între supărări; la fel de tare am plâns și am țipat atunci când mi-am zgâriat genunchii, dar și atunci când mi-am spart dinții.
La fel de tare n-am suferit-o pe mama când mi-a dat jucăria de pluș altor copii, dar și când mi-a lăsat pisica să fugă de acasă.
Amintindu-mi acum unele întâmplări dureroase, pot spune că înțeleg felul în care au gândit cei care m-au rănit. Asta nu înseamnă că îi pot ierta.
Oricât de mult încerc să mă conving că dacă mi s-a zis o dată în copilărie că o să ajung obeză dacă mănânc o scoică de ciocolată în plus, a fost ca să mă ajute sau ca să nu încep s-o iau razna și să fac tumbe de la zahăr, oricât mi-aș spune asta, nu pot să iert. Nu pot să uit cum zăcea ultima bomboană din cutie pe masă și cum, în loc să ajungă pe limba mea, a ajuns în mâna bunicii și apoi în coșul de gunoi.
Știu că, dacă mă uit acum în urmă, aceste evenimente colosale pot părea niște simple întâmplări, triste sau chiar deloc triste, doar că ele nu sunt așa. Nici nu vor putea fi.
1. de azi înainte, îți interzicem să mănânci scoici
- Te-ai făcut cam dolofană. Ia fă o piruetă să te văd.
- N-am chef să mă învârt.
- Hai, că vreau și eu să te văd.
- Nu vreau, bunica, e penibil.
- Promit că nu zic nimic.
- Tocmai m-ai făcut grasă.
- Ok, promit că nu mai zic.
- Păi cere-ți și scuze!
- Ok, îmi cer scuze. Hai, faci?
- Of... bine. Na uite, am făcut. Mulțumită?
- Mda, cam dolofană.
- Taci!
- Pentru asta, iau eu ultima scoică de ciocolată.
- Ia-o.
- Și nu îți mai cumpăr niciodată bomboane.
- Atunci îmi cumpăr singură.
- Cu ce bani?
Asta s-a întâmplat când am venit într-o seară de la joacă și am primit de la bunica o cutie de bomboane. Am crezut că pot să o mănânc pe toată deodată. Ea m-a lăsat s-o fac și apoi m-a pus să mă ridic în picioare. M-am simțit prost și am fost supărată că am acceptat bomboanele.
De atunci, chiar dacă ea tot mi-a cumpărat altele, n-am mai mâncat. Am mâncat, maxim, una sau două, dar asta doar când era noapte și ea adormea mai devreme.
2. cât ai fost plecată, câinele tău a murit
- Alo?
- Bună. Ce faci?
- Bună, mama. Bine, m-am întors din parc și-mi face bunica chiftele. A zis că-mi și dă câteva la pachet.
- Bine. Îți zicem ceva, o să te superi.
- Ce?
- A murit Sparkey.
- Adică?
- Îi era rău, l-am dus la veterinar, doar că avea un vierme foarte mare la stomac și deja era foarte grav. Ar fi și costat mult să-l tratăm și nici nu era sigur că scăpa cu viață. Ba chiar s-ar fi chinuit mai tare. Am vorbit cu veterinarul și l-am eutanasiat.
- L-ați omorât pe Sparkey?
- Unde-i acum?
- L-am îngropat.
- Nici măcar nu m-ați mai lăsat să-l văd o dată? Puteați să stați până mâine.
- S-ar fi chinuit până mâine.
- L-ați omorât pe Sparkey...
Asta s-a întâmplat cam la un an după incidentul cu bomboanele. Eram tot la bunica, în alt oraș. Același peisaj: seara, după joacă. Următoarea zi mă întorceam acasă. Ca-n fiecare seară, când veneam din parc, mă sunau părinții pe telefonul fix.
Într-adevăr, câinele nostru s-ar fi chinuit dacă ar mai fi stat o zi bolnav. Dar și eu m-am chinuit atunci. Puteau să vină să mă ia cu mașina sau să mă lase să iau trenul până în București. Făceam doar o oră jumătate pe drum. Atât de puțin în plus ca să-l mai văd o dată pe Sparkey înainte să moară.
3. am lipit un abțibild peste nota Insuficient și am fost prinsă de tata
- Ce-i asta?
- Ce? Mi-a dat doamna profesoară pentru cum am făcut bastonașele.
- Și ce înseamnă asta?
- F.B. Foarte bine!
- Ai luat tu F.B.?
- Da!
- Dar ăsta de dedesubt ce e?
- Ce?
- Uite, e un Insuficient și peste e abțibildul. N-ai lipit tu pe ăsta?
- Nu.
- Atunci cine?
- Nu știu.
- Ba tu l-ai lipit.
- Ba nu.
- Hai zi, că nu te cert. Serios.
- Da, eu l-am lipit.
- Deci m-ai mințit. Ești pedepsită.
- Ai zis că nu mă cerți.
- Păi nu te cert, te pedepsesc.
- De ce? Te-ai supărat?
- Nu. Sunt dezamăgit.
Mi-a fost foarte frică, fiindcă știam că doar eu am greșit.
4. am dat jucăria ta altor copii
- Mami, unde e cățelușa cu pete?
- Am uitat unde am pus-o.
- Ai fost la mine în cameră?
- Da, ți-am făcut puțin curat.
- Unde e cățelușa?
- Nu știu unde e.
- Păi era pe dulap! Unde ai pus-o?
- Trebuie să fie pe acolo.
- Nu e! Unde s-o caut?
- Acolo.
- Era pe dulap. Mi-ai luat-o?
- Da, am dat-o.
- Cum adică ai dat-o?
- Am dat-o cu celelalte din cutie.
- Ți-am zis că n-ai voie s-o dai pe asta!
- Era veche și murdară, îți iau alta.
- Eu o voiam pe asta! De ce ai dat-o dacă nu am vrut?
- Hai, nu plânge. Îmi pare rău. Îți iau alta.
- Ți-am zis că nu vreau să dau cățelușa.
- Gata, haide, liniștește-te.
- Lasă-mă. Nu mai vorbesc cu tine.
Sigur că un copil căruia nu-i cumpără nimeni jucării avea nevoie de un pluș mult mai tare decât aveam eu nevoie de un pluș.
Aș fi fost cea mai fericită să-mi dau mai mult decât jumătate din jucării, atâta timp cât le puteam păstra pe următoarele patru: păpușa mea brunetă de la Barbie, pe Didi din Dexter, maimuța mea uriașă și cățelușa mea cu pete.
Eu și toți ceilalți din jurul meu care eram foarte mici, am început să ne facem din ce în ce mai mari. Odată cu trecerea de la om mic la om mare, adulții nu mai erau singurii care mă supărau.
5. tot tu ai să pici prost
- Ce faci? Te-am trezit?
- Ce faci tu?
- Bine, m-am pus să dorm lângă tine.
- Te-am chemat eu? Dă-te jos.
- Nu mai am în loc în camera mea cu băieții.
- Nici eu n-am loc, trebuie să vină fetele.
- Haide, lasă-mă să mai stau puțin.
- Nu.
- Vrei să ne pupăm?
- Ce să facem?
- Să ne pupăm.
- Vreau să dorm. Pleacă.
- Plec, dacă-mi dai un pupic.
- Ești scârbos.
- Ok, atunci mă culc.
- Culcă-te la tine în cameră.
- Mă culc, dacă mă pupi.
- Na, gata, te-am pupat. Poți să pleci acum?
- Asta-i tot? Mai dă-mi unul.
- Ieși!
A doua zi, toată lumea știa ce s-a întâmplat. Mă rog, toți știau o parte din ce s-a întâmplat.
M-am simțit penibil.
Nu știu pe cine m-am supărat. Pe el sau pe mine. Pe el pentru că mă enervase sau pe mine fiindcă am cedat și l-am pupat.
6. am fost la doctor și de acum trebuie să port ghete ortopedice
- Ce-s ăia de-i ai în picioare?
- Sunt ortopedice.
- Sunt foarte urâți.
- Sunt ortopedice.
- Ia veniți să vedeți ce pantofi are!
- Sunt ortopedice.
- Ești scârboasă. Să nu mai vii cu ăștia la școală.
- Sunt...
Am plâns toată dimineața înainte să merg la școală, pentru că știam că sunt foarte urâte ghetele. Știam că o să râdă colegii de mine. Trebuia să le port, dar eu nu înțelegeam asta. Le uram.
Oricum, nu le-am mai purtat decât de vreo două ori după asta, și niciodată la școală.
7. te iubesc
- Vreau să-ți spun ceva.
- Ok, spune-mi.
- Nu prea știu cum.
- E grav?
- Nu. Bine, îți zic. Nu trebuie să-mi răspunzi neapărat, deși mi-ar plăcea... În fine -
- Hai, zi odată că începi să mă sperii.
- Păi, voiam să-ți zic că sunt foarte îndrăgostit de tine, dar, mă rog, asta cred că știai deja... Adică, nu știu, e mai mult, cumva. Înțelegi?
- Nu. S-a întâmplat ceva? Ești dubios.
- Cred că încep să te iubesc.
Și eu, ce să răspund? Habar n-am cum e să iubești.
8. nu te iubesc
- Miroși a gumă.
- Îmi place.
- De când îți place guma?
- De când mi-am dat seama că îmi miroase gura urât, chiar dacă mă spăl pe dinți de două ori pe zi, uneori chiar de trei. Cred că e neplăcut să săruți pe cineva căruia îi duhnește gura.
- Mie îmi place cum săruți.
- Știu, eu n-am zis de tehnică, am zis de miros.
- Pe mine nu mă deranjează dacă îți duhnește gura sau nu. Îmi placi oricum.
- Știu.
- De fapt, nu prea îmi convine guma asta.
- Ok. Oricum nu era pentru tine.
9. prietenii tăi te-au uitat
- Alo? A. Nu, nu vreau mesaj vocal, stai, stop, gata, hai!
- Alo? Ce faci? Ce faci? A, ești afară... Da, aș veni și eu. Mă auzi?
- Alo?
- Alo? Ă... A! Alo? A.
- A, dormeai? Scuze. Da, e ok. Te sun eu altădată.
10. de ce ai venit aici, dacă tu ești perfect normală?
- A doua ședință la mine... Da, deci din câte văd niște probleme destul de mici. Te mai cerți cu părinții, puțină hiperactivitate dar nimic accentuat, stresată ca orice elevă, un număr moderat de prieteni. Păi tu de ce mai ești aici dacă n-ai nicio problemă?
- M-au trimis și de la școală și de acasă. Și eu am vrut să vin.
- Păi pentru ce să vii tu aici?
- Nu știu. Vin pentru că nu mă simt bine. Am fost și la psihiatru, și -
- Acolo ce ți-au zis?
- Nimic, doar -
- Nu ți-au zis nimic? Păi și ce nevoie ai tu? N-ai tu nevoie de psiholog, ești normală.
- Dar nu mă simt neapărat bine...
- E, astea-s fițe. Așa să zici și la școală și acasă și unde vrei tu. N-ai tu nevoie la vârsta asta.
Atunci m-am supărat foarte tare. Deși îmi dau seama că a fost un caz izolat, nu am mai mers la psiholog. Pentru mine oricum a fost o bătaie de cap și parcă o luptă grea: să mă trezesc, să mă îmbrac frumos, să pierd timp pe drum, să încerc să mă deschid, să mă simt penibil atunci când reușesc să o fac, să pierd iar timp pe drum, iar într-un final să ajung acasă și să găsesc motivația necesară ca să fac exerciții de mulțumire pe care oricum le găsesc pe net.