Când rutina se-ntrerupe

Când te trezești în fiecare dimineață, de ani buni, la aceeași oră, pentru a face același lucru, în același oraș și în aceeași ordine, ajungi să te învârți într-o bulă pe care singur ți-o creezi și sfârșești după ce o conștientizezi, prin a cere un ajutor specializat. Un psiholog, de exemplu. Care, prin întâlnirile săptămânale cu el, îți va prelungi rutina cu un personaj și-un drum în plus. Și niște bani în minus.

Nu. Azi? Ceasul era pus să sune la 7, dar l-a mutat la și un sfert. Nu și-a mai pregătit de seară ce să poarte la job, așa că și-a aruncat ochii în șifonier și a ales fără vreo socoteală o rochie de pe umeraș, cizme cu toc și paltonul vișiniu. Uite-așa. Rujul este cel mai întunecat roșu folosit vreodată pe buzele ei, este nou-nouț, gândea să-l folosească prima oară în noaptea de revelion. Drumul spre job? Nu a mai luat taxiul. A mers pe jos. Pe altă rută decât cea de obicei, chiar dacă afară burnița și trotuarul purta o gheață ieșită și ea din rutină. Când a revenit acasă... a deschis ușa, a agățat umbrela nefolosită la locul ei, în cuier, apoi, răzgândindu-se, o aruncă în living, în spatele canapelei. Pisica i se încolăci de picioare și ea intră încălțată pe covorul roșu pastelat, aprinzând toate luminile din casă. O lumină albă, mai clară decât cea a zilei. Mări temperatura și porni și caloriferul din bucătărie. Se descălță, apoi, așezată pe canapea, își aruncă cât colo cizmele, în sus, bucurându-se de bolta pe care acestea o făcură în aer, apoi își luă telefonul în mână. Căută în agendă și-l sună. "La 7?". "Nu, la 8." "Ești sigură?", o întrebă și ea scoase limba știind că nu o vede. "Da, sunt sigură", apăsă ea pe voce, deși nu era. Dădu de mâncare pisicii, apoi fugi la duș. Va avea timp de puțin răsfăț în cadă, timp în care va bea un pahar de vin. Se va opri la unul, știa că îi va da și el și-și dorea să conștientizeze, totuși, niște gesturi, niște voci, gemete, mângâieri, senzații. De-astea... Păi ieri... ce făcea ieri, ca în toate zilele de până atunci când revenea de la job? Menținea o curățenie strictă și o ordine a lucrurilor de până la ora de culcare, care o făceau să ajungă să-și îndeplinească micile sarcini casnice cu ochii închiși, fără greșeală, fără patimă, fără efort. Azi, însă...

După dușul prelungit, insistă în fața oglinzii pe minute în plus acordate unui machiaj perfect și vestimentației. Privi ceasul, se încadra în timp. Nu. Azi va pleca fără telefon. Prea ajunsese să depindă de el. Și nu va mai stinge toate luminile când va ieși din casă. Și nu, nu va răspunde, la întoarcere, la niciun apel primit, nici pe fix, nici pe cel mobil. Coborî scările și se opri în așteptarea taxiului. Astăzi nu o va recunoaște pe ea, cea de ieri și de toate zilele. Sau ele nu o vor recunoaște pe ea, cea de azi.

Burnița se întețea și amenința cu fulgi de zăpadă. Ea zâmbi. Scoase limba cu fața în sus, alergând după fulgii care începuseră să se formeze și mai mulți, și mai mari. Azi își va înșela soțul ca să scape de rutină. Azi va prinde fulgi cu limba. Azi se va primeni și va scăpa de corvoada unui șir de sarcini zilnice atât de ordonate și simetrice, că îi deranjau vibe-ul interior și-i amețea chakrele. Azi va... nu văzu mașina cu farurile aprinse care o surprinse în mijlocul străzii, cu limba scoasă. După lovitură, se făcu întuneric în gândurile ei și alunecă într-un abis. Număra căderile. Parcă se repetau. Înfundat. Una, două, trei. Una, două, trei. Una, două, trei. Nu, nu simetric!, aproape că țipă în întuneric. Își reținu respirația ca să tulbure bătăile inimii, să nu-i mai curgă ca de obicei și văzu că-i reușea. Unu, doi, trei. Unu, doi... trei lipsea. Unu, doi... unu, doi... La următoarea secvență de bătăi, pâlpâi un "unu" care se opri stingher întrerupând orice numărătoare. Orice ordine. Orice rutină.

Apoi nimic