Spaimă de noapte 1949

- Repede, du-te repede! Să nu te mai împiedici! Să nu le scapi pe jos!, repeta mămica în timp ce strângea tacâmurile argintate, cutia cu inele, sfeștnicul sărbătorilor în familie, îndesându-le în fața de masă de pluș vișiniu, brodată cu crini albi și frunze aurii. A înnodat-o strâns și când mi-a pus legătura în brațe i-am văzut fața. Lacrimi. Am început și eu să plâng fără să știu de ce.
- Să vii repede înapoi, să închidem ușa bine! Hai, du-te odată!

Afară, noaptea m-a întâmpinat tăciune stins. Becul din poartă nu mai lumina curtea. Care ba se lungea, ba se lățea, ba aluneca balansându-se sub pașii mei. Umbrele uriaș crescute ale celor trei clădiri, înșirate în formă de L, se aplecau amenințător, își întindeau brațe reci și hâde spre mine. Să alerg, să alerg, dar picioarele refuzau să mă asculte. Se împiedicau de toate crăpăturile, de toate pietricelele în jurul cărora volbura își revărsa florile ei alb-viorii. Păpușa de cârpă cu păr de mătase de porumb, cu fețișoara ei veselă, de mine desenată cu cerneală roșie chiar în dimineața aceea, nici nume nu avea încă, mi se alătură voioasă luminându-mi calea. Am văzut-o și fioroasele brațe ale umbrelor au încremenit. Au pierit cu totul.

Cei trei metri, sau kilometri?, de spaimă au luat sfârșit în fața ușii vecinei Lia. Ea ne ascundea comoara din plușul vișiniu. Nu mai știu dacă am spus vreun "Bună seara", vorbele refuzau să-și adune sunetele. I-am întins legătura și am fugit înapoi. Fără să mă împiedic. Fără să cad.

Am intrat în antreu, mămica a răsucit cheia, a pus un scaun în fața ușii, apoi m-a tras de mână spre cameră, fosta noastră sufragerie. În care se îngrămădiseră mobile din restul casei, ocupată acum de mai multe familii. Lumina era stinsă, pe pereți jucau doar flash-urile farurilor, mașinile grăbindu-se și ele să ajungă undeva. Mămica îmi strângea umerii, spaima venise din nou. Adusă de mămica. Îi simțeam prin stamba rochiei tremurul trupului.

Deodată, în ușa prăvăliei, sigilată, dar încă a noastră, răsunară bătăi repetate, bubuituri, tunete îmi părură, îmi sfredeleau urechile, creierul tot îmi era o imensă tobă răpăitoare, Doamne, Dumnezeule, unde mă pot ascunde? M-am rupt din strânsoarea brațelor mămicii, fugind sub lunga masă rămasă din fosta sufragerie. Căpcăunii cu caschetă albastră, milițienii cu fețe în colțuri împietrite, nu mă vor mai găsi. Mămica m-a urmat, ghemuindu-se lângă mine. Știam că trebuie să tac. Mereu să tac. Ori de câte ori ea și ceilalți ascultau "Vocea Americii", asurzeam, cuvintele radioului oprindu-se în bariera ridicată în fața înțelegerii de propria mea deșteptăciune. Ridicată în slăvi de radiofonistul grupului: "E mică, dar nu va spune nimic la școală, doar e cea mai deșteaptă fetiță din câte am cunoscut." Mândria creștea, creștea, învelindu-mi ființa toată în orgolioasa mantie a unei superioare tăceri, afișate în pauze, la școală, când îmi ocoleam colegele, gândind: "Dacă ați ști voi ce am auzit eu aseară, dacă ați ști..." Dacă ar veni acum americanii, acum să vină, să-i culce la pământ pe albaștrii care bubuie în ușă, în lanțuri să-i prindă, Doamne, ajută-ne, Doamne!, goneau gândurile fierbinte strângându-mi fruntea.

Într-un târziu, bătăile au încetat. Sau eu am adormit? Mămica mă trăgea de sub masă, un picior se umpluse de furnici care pișcau dureros, se înțepenise, nu mai voia să se miște. Uitasem în clipa aceea de legătura vișinie, de umbrele curții, de păpușa cu păr de mătasea porumbului, de răpăiala bubuiturilor din ușa prăvăliei. Chiar și de spaima care-mi alerga inima și-mi stingea mintea.Voiam doar să-mi mișc piciorul amorțit sub pișcăturile a mii și mii de furnici.