Când dragostea alterează

Privesc de sus, din înaltul podului, spre depărtarea cea mai apropiată. Atât de multe lumini, unele rânduite organizat, altele licărind haotic, în diferite culori. Nu e Crăciun, e o toamnă permisivă și indiferentă. Am intrat în ea cu capul plecat și iată-mă acum sus, sus de tot, privind lumea la ceasul înnoptării din înalt. Se-aud atâtea zgomote, nu știu de ce urechea mea le percepe pe toate. Mă trece un fior de frig când o pală de vânt îmi răscolește paltonul subțire și brusc devin conștientă că pe sub el numai o cămașă albă de-a lui mă desparte de pielea mea.

Cum am ajuns aici? Aici, unde nimic nu circulă, căci o scară pentru lucrătorii la cablurile de pe stâlpi m-a dus pe partea exterioară a podului, un pod imens peste Yarra din Melbourne. Omul e supus greșelii. În viața asta, puțini scapă teferi și nealterați. În general, dragostea ne alterează. Depinde de tine la ce nivel o lași să te pătrundă. Eu? Întotdeauna m-am lăsat pătrunsă. De dragoste, cu atât mai mult. A lui. Ciudat cum orice nimic capătă proporții vulturești în anumite contexte. Nu mai mult de acum câteva ore ne-am certat. Nu mă lua somnul după aceea și, pentru că mi se părea atât de amară cafeaua de la hotel, dar și lacrimile din furie căzute, am ieșit. M-am îmbrăcat repede, cât mai repede, simțeam că mă înăbuș, voiam să fac ceva, orice, numai să scap de acolo. Primul gând fusese să mă aplec pe balcon și să țip. Să țip la lună, la oameni, la turnuri și la puținii copaci din jur. Cu toate astea, omul are în subconștient o doză de bun simț care-l separă de animale, împiedicându-l să urle ca acestea. Unde este acest "bun simț" specific omului care-l împiedică să sară la bătaie sau să înfăptuiască o crimă, de multe ori asupra lui însuși?

În fine. Iată-mă sus, atârnată de-un gând, sprijinită pe-o speranță și-mbrăcată într-o cămașă străină. Balansez cu un picior în aer, mă legăn halucinant deasupra râului, oricât de luminat ar fi podul, apa de jos nu se vede, ceea ce-mi dă curajul de-a mă juca prostește cu viața mea. Amară e viața când o lași să fie. Amare sunt vorbele. Amare sunt gândurile din vorbe nespuse. Amare sunt senzațiile crescute din neînțelegeri. Și, brrr, amară a fost cafeaua de mai devreme. Aproape că a înlăturat efectul vinului pe care-l băusem pe nerăsuflate, râzându-i lui în față și spunându-i că am să plec la celălalt, pentru un orgasm în plus și-o uitare în minus. Ce a făcut el? A râs și-a plecat. Ce am făcut eu? Am băut cafeaua. Da, mi-a trecut prin cap să-mi duc la capăt amenințarea. Dar, vai, iată-mă din nou înrobită acelui "bun simț" care m-a împiedicat să mă zvârcolesc acum în brațele altui bărbat, preferând brațele vântului. Și al pericolului.
- Se spune că, dacă te uiți mult la apă, îți vine să te arunci în ea, aud o voce de jos, de la picioarele mele și, nu știu cum, devin conștientă brusc de ceea ce fac.

Cobor condusă de un alt instinct ce mă împiedică să-mi analizez acțiunile, îi zâmbesc fantomatic moșului care, în treacăt fie spus, își agățase privirea de picioarele-mi dezgolite de vânt și devin brusc conștientă de căldura cămășii lui. Cred că e bumbac, mă pomenesc că gândesc și, înfășurându-mă mai bine în palton, îmi încep drumul de întoarcere către casă. Și, cine știe? Înapoi la el.