Cafea și circ
E o sâmbătă dimineață de decembrie. Pe la ora 11 ar trebui să ne întâlnim cu un prieten la o cafenea foarte frecventată de pe lângă Herăstrău. Locul e foarte drăguț, dar numele îmi amintește de un personaj din Twin Peaks care încă îmi dă fiori, deși eram foarte mică când sora mea se uita la serial.
Ne ia mereu foarte mult să ieșim efectiv din casă, dar iarna e și mai și. Nu e deloc de ici-colo să îmbraci trei copii cu câte trei rânduri de haine și să pleci și tu de acasă arătând cât de cât decent. Mai mereu se întâmplă să uităm ba o pereche de mănuși, ba un fular, ba o căciulă sau când suntem pe punctul să ieșim pe ușă, unul să-și dea seama că are subit nevoie la toaletă. Și ia-o de la capăt cu decojitul hainelor. Așa că de obicei eu mă îmbrac ultima cu ce apuc și plec cu părul vâlvoi și cu nervii întinși la maxim. Până acum nu am ieșit niciodată în papuci sau în pijamale, dar nu e încă timpul pierdut. După vreo oră de tras și împins, suntem în sfârșit în garaj și reușim să îndesăm copiii în scăunele. Nu rar sunt nevoită să mă întorc în apartament fiindcă am uitat vreo mașinuță indispensabilă.
Ajungem ca de obicei cu întârziere, transpirați și deja obosiți. Descărcăm copiii și bicicletele aferente și încercăm să intrăm în atmosfera de weekend. Localurile sunt încă închise în interior, așa că oamenii însetați de socializare și cafea de origine stau ciorchine pe cele câteva băncuțe din fața cafenelei. O lume colorată: corporatiști, grupuri de prietene, cupluri senine la vreo 50 de ani, părinți cu câte un copilaș cooperant... și noi cu șatra. Începem să sorbim din cafea, mai schimbăm o vorbă cu amicul, băiatul mic dă ture cu bicicleta pe pistă, cel mare se-nvârte pe călcâie într-o baltă, cu mâinile în buzunare.
Cam la 10 minute de la debarcare, inevitabilul se produce: Nicolae alunecă și se prăbușește cu fața în baltă, cu pocnet de oase rupte. Surprinzător nasul și dinții sunt întregi, dar filmul s-a rupt. Băiatul urlă ca din gură de șarpe, nicio mângâiere și nicio încurajare bărbătească nu-l liniștește. Are o sensibilitate exacerbată la durere și până și o zgârietură îl face să-și iasă din minți. Bine (sau rău?!) că armata nu mai e obligatorie. Eu încep să adun frenetic lucrurile ca să eliberăm terenul cât mai rapid. Soțul și amicul sunt de un calm impasibil. Lumea de la cafenea se uită la noi ca la circ, iar eu am oroare de scene. De când eram mică, preferam să stau undeva într-un colț, dacă se putea chiar cu o plapumă în cap. Dar oricât m-aș da eu de ceasul morții să nu ies în evidență, nu e loc unde să merg cu băieții și să n-ajung într-un fel sau altul în lumina reflectoarelor.
Să fi trecut vreo 3 minute de la incident, ne îndreptăm deja cu surle și trâmbițe spre mașină, când de la terasa cafenelei iese cu pași repezi și nervoși un cuplu distins. Doamna îmi latră de după mască: "Dacă urlă în halul ăsta, oamenii ăștia o să-și piardă toți clienții!" Dacă nu avea mască, după atitudine m-ar fi și scuipat. M-am blocat, n-am putut articula niciun cuvânt, aș fi plâns, dar era deja unul care ocupa tot podiumul.
Suntem în mașină în drum spre casă, apele s-au liniștit, am bifat și cafeaua de sâmbătă. Soțul evident că n-auzise nimic. Cumva, cu toată rușinea și teama mea de scandal, muștruluielile adulților indignați tot mie mi se sparg în cap. Legea lui Murphy. Sau o fi aia a atracției?
În concluzie, dacă vi s-a pus pata pe vreun proprietar de local și vreți să-i puneți afacerea pe butuci, dați un semn! Venim cu drag și succesul e garantat în mai puțin de o jumătate de oră.
Bomboana buclucașă
Ziua 1.
E o zi superbă, ca de primăvară, pe la mijlocul lui februarie. Băieții nu merg la grădiniță - Nicolae e acasă de vreo 2 săptămâni cu otită și bronșită, Toma de vreo 2 zile cu enterocolită. Dacă n-ar fi bolile astea care ne încearcă regulat de mai bine de 3 ani de zile de mers în colectivitate, chiar n-am avea niciun strop de poezie în viața noastră.
Cum atmosfera se-ncinge în casă, ca să luăm o gură de aer și să lăsăm bebelușa să doarmă și soțul să lucreze, îi scot la o tură cu trotinetele prin cartier.
La întoarcere, în drum spre casă, intru pentru prima dată la o alimentară din zonă ca să iau o sticlă de apă. Cum dă cu ochii de fățucile lor de îngerași, vânzătoarea își bagă mâna într-o cutie cu bomboane de pom și le-ntinde câte una. Eu apuc doar să fac o grimasă și să îngân:
- Nuu, vă rog... Aș vrea să mai adaug că cel mic e la regim și ultimul lucru de care are nevoie e o bomboană de ciocolată (posibil și expirată?). Prea târziu. Cine să mă bage-n seamă?! Băieții și-au înșfăcat victorioși prada de război, și-au apucat bolizii pe două roți și duși au fost. Oare mai există pe lumea asta popoare care aproape îți îndeasă mâncarea pe gât și nu știu să primească un refuz?! Îmi trec prin fața ochilor nenumăratele scene absurde de sărbători, cu mine copil și adult justificându-mă și încercând să conving că efectiv nu mai vreau să bag nimic în gură.
Până acasă îmi întrebuințez toate tehnicile de negociere (care în 99% din cazuri eșuează) și reușesc cumva să îi conving să punem deoparte bomboanele timp de 2 zile până când sper că Toma își va reveni. Le vor mânca chiar de ziua lui de naștere. Ajunși acasă, amândoi își etalează trofeul tatălui și îl pun la păstrare într-un sertar de bucătărie. Nicolae uită repede de ea, dar Toma trece cam din 2 în 2 ore să verifice bomboana, îi mai desface ambalajul mov foșnitor ca să se asigure că nu s-a evaporat, mă privește cu ochi de cățeluș plouat, poate-poate. Sunt intransigentă. E una din puținele situații în care câștig în fața băieților.
Ziua 2.
Cum nu-mi văd capul de treabă, îl rog pe bunicul Nicolae să vină pe la noi ca să se joace un pic cu băieții. Mâncare de oameni normali (vorba vine), mâncare de regim, mâncare de bebeluși, bebelușă care nu doarme noaptea, băieți bolnavi... coafura mea nu mai rezistă.
Cu entuziasmul și ingenuitatea lui, Toma vrea să-i prezinte și bunicului bomboana primită-n dar. Câteva momente mai târziu, se năpustește în bucătărie, plin de urlete, lacrimi și muci, acuzând că bunicul i-a mâncat bomboana. Parcă aș râde isteric, dar îmi spun că e sigur vorba de o neînțelegere. Merg în cameră la ei să mediez conflictul și îl întreb pe tata ce s-a întâmplat. Tata senin și nonșalant:
- Da, i-am mâncat-o, ce mare chestie?! O să-i aduc o pungă întreagă data viitoare.
Toma urlă, bebelușa urlă, Nicolae se erijează în postura de frate mai mare și avocat:
- Să pleci din casa mea dacă i-ai mâncat bomboana!
Nu reușesc să arbitrez meciul dintre Nicolae cel de 5 ani și Nicolae cel de 75 de ani. Cel din urmă se ridică pufăind și pleacă supărat acasă. Aș râde, aș plânge, aș urla într-un borcan, parcă m-aș tăvăli și eu pe jos ca Toma. Cine-i de vină? Eu, copiii mici, copilul bătrân? Evident vânzătoarea... Nu mai calc pe-acolo cât trăiesc!
Când mă întorc în bucătărie, mâncarea de regim e făcută scrum. Ca și neuronii mei.