Și taică-tu ascultă Led Zeppelin în bucătărie, a băut 100 g de whiskey cu gheață și mama, fiindcă azi a plouat și se face grâul, ar mai sta la discuții cu tine. Nu prea ai chef. Faci dușuri lungi cu apă infinită, fiindcă acasă e locul în care mâncarea nu se termină niciodată, apa e fierbinte mereu, căldura nu e cuantificabilă-n bani, ci-n mama, care niciodată nu m-a lăsat să dorm în frig. Se termină dușul și ziua și-o iei de la capăt. Apoi vine vara, în clasa de la etajul al treilea miroase a clor. Femeile de serviciu au făcut ultima curățenie pe anul ăsta. Pe tablă scrie vacanță plăcută și e o liniște care-ți pișcă urechile. Îți iei diploma pentru merite deosebite, ieși din școală, îți aprinzi o țigară în timp ce Gabi te-așteaptă cu mașina. Te urci și-ncepi să-ți dai rochia jos de pe tine și tocurile. Pui șlapii, costumul de baie și-ntr-o lene infinită cum numai vara poate să transpire, te-arunci în Dunăre și visezi cum la toamnă te muți la București. Și bei în cârciumi, eventual intri la ce facultate vrei, asta contează mai puțin, faci dragoste pe săturate, găsești o garsonieră în care dimineața intră multă lumină și-n nări îți miroase a străzile capitalei, primăvara, când înmuguresc copacii.
Trec anii, nu mulți, vreo cinci, și dintr-o dată realizezi că faci douăzeci și cinci de ani. Ai băut cât să-ți numeri vreo trei riduri în colțul ochiului, care-ți zâmbesc șui și-ți cer somn, ai muncit cât să nu-ți poți reproșa vreodată că n-ai făcut ce-ai fi putut să faci, ai uitat de mult prea multe ori să-l suni pe taică-tu, ai schimbat șapte apartamente în cinci ani, ai pierdut prieteni care păreau că n-aveau cum să se lipsească de tine sau tu de ei, te-ai gândit că trebuie să îți formezi păreri, să te situezi în tabere politice, să votezi, să citești știri și-n general orice, fiindcă întotdeauna lectura e un furt de start în viață, singurul corect și cinstit, pe care ar putea oricine să-l fure, doar că nu-i cel mai comod, ai rămas fără bani și-ai mâncat pâine cu pateu patru zile la rând, ai ieșit la cină și ai mâncat vită de o sută de lei și un pahar de vin scump, ai înțeles că n-ai da niciodată un burger și-o bere pe o masă costisitoare, ai făcut dragoste în camere de hotel și-ai fumat în pat, deși n-aveai voie, te-ai despărțit pe peronul din gară și-ai plâns fiindcă orice s-ar spune, când te desparți de-un om, ți se face viața patinoar și nu mai știi cum să te ții să n-aluneci, mai ales că vine licența și toată gheața din lume nu-ți dezumflă pungile de sub ochi pentru examenul de mâine, în fine, ai cam făcut ce-ai vrut să faci.
Că pân-la urmă, e greu să trăiești your twenties, când are loc o pandemie globală, când prematur înveți să conviețuiești cu un om și să nu te poți certa la două dimineața, să pleci pe străzi de nebună, fiindcă-ți iei amendă, să-ți fie amputat organul cu care socializezi, și-n locul lui, să ți se dezvolte o anxietate străină de felul tău de-a fi, să devii paranoic, să ți se fure liniștea unei lumi care oricât de scoasă din țâțâni ar fi, e totuși, stabilă. Ș-apoi să-nceapă războiul lângă țara ta și să se cuibărească frica și ura și neputința în fiecare pas strâmb pe care-l faci pe asfalt.
Când îți trăiești adolescența într-un oraș de provincie, nu te-nvață nimeni să memorezi liniștea unor dup-amiezi în care se-aude timpul. E blând și liniștit. Scriu în timp ce-ascult Chopin. Toată ziua am citit Singur. Viața lui Mihail Sebastian. Oricât citesc, nu-mi ajunge să-nțeleg. În fiecare zi se face gălăgie înăuntrul meu și nu știu de unde să m-apuc. Mă simt datoare să lupt pentru ceva, dar singurul lucru pentru care știu să lupt e liniștea. Nu sunt nici mai multă, nici mai puțină de cât sunt. Uneori îmi vreau dreptul la tristețile mele primăvăratice fără să-mi spun că lângă mine, se moare. Aș vrea să nu-mi anihilez bucuria de-a mă trezi într-un hotel și de-a mânca o masă bună, fiindcă trăim vremurile pe care le trăim. Mi-e dor de-un hamac întins la umbră, la fermă, s-aud gâștele ca singura sursă de gălăgie, departe de haos și lucruri pe care nu știu cum să le trăiesc.
În timp ce-mi spun că am douăzeci și patru ani, o pandemie și-un război lângă, mă gândesc că aș fi putut să am douăzeci și patru de ani, o pandemie, un oraș părăsit, o țară gazdă care nu mi-e țară și-un tată pe front. Și-l parafrazez pe Marin Preda: dacă n-ar exista nefericirea altora, nu m-aș mai sinchisi de propria mea fericire.
