La geam

Când a plecat prima oară de acasă, Scândură avea13 ani. Furase toți banii de întreținere pe care maică-sa îi ținea in volumul 2 din Torente.
Își îndesase două tricouri și niște pantaloni într-un rucsac verde, plus o sticlă de apă și niște sendvișuri.

În ziua aia de primăvară - pentru că fugea doar primăvara - când tot orașul mugea, când îți venea să fugi în pădure și să te tăvălești în pământul crud, a luat primul tren către satul dintre dealuri și a ajuns spre seară în casa bunică-sii dinspre tată, o femeie prăpădită, mică și slabă, care nu-l întreba niciodată, nimic.

A stat două zile în care nu a vorbit cu nimeni, două zile în care a stat întins în livadă, urmărind norii. A mâncat doar niște brânză sărată și câteva ouă aduse la prânz de mamaie Ana.

Scândură izbutea să se facă nevăzut și în cele mai deschise spații.
Furase ani de zile portofele și marfă din magazinele înșirate în centru și nu fusese prins decât o dată, de o cucoană care-l dăduse pe mâna poliției.

Au chemat-o pe maică-sa să-l ia și singura amintire din ziua aia e cicatricea de pe frunte. Îl izbise maică-sa cu inelul ăla obosit, rămas moștenire din neam în neam, fi-le-ar neamul de râs să le fie.

Când o să aibă bani o să-și facă acolo un tatuaj, a văzut el într-o poză.
Un șarpe.
Un șarpe răsucit care o să-i plece de sub tâmpla dreaptă.
Scândură are acum 17 ani și azi va pleca pentru ultima oară.
Nu mai vrea să vadă apartamentul ăsta care miroase mereu a farmacie, nu mai vrea să vadă niciodată pomul din fața geamului de la bucătărie și mai ales, nu mai vrea să o vadă pe maică-sa cât o trăi, să-i vadă ochii ăia stinși și gura pungă.

Nu era vina lui că idioata aia de soră-sa se întinsese să rupă o creangă din pom. Nu era vina lui că scaunul de sub ea alunecase pe gresia urâtă și maronie, pe care maică-sa o spăla de două ori pe zi.
Când a coborât treptele sărind câte trei o dată, deja erau strânși vecinii.

Tanti Mia de la parter țipa și nu mai avea aer, domnul care ținea magazinul mic de vis-à-vis stătea așezat pe bordură cu ochii închiși, iar idioata de soră-sa avea o crenguță înflorită în mână.

Nu-și mai amintește cu precizie ce a făcut atunci. Nimeni nu știe, poate pentru că Scândură izbutește să se facă nevăzut. Dar știe cum a fost în lunile și anii următori. A furat și a mințit, s-a bătut până la os, a băut până la uitare, s-a drogat și s-a lăsat de școală.

Venea acasă când nu mai izbutea să facă rost de bani, când nu mai pusese mâncare în gură de zile întregi, când hainele pe care le purta miroseau a hoit.

Maică-sa îi deschidea ușa și îl primea fără să scoată un cuvânt. O ura atât de tare încât nu reușea să stea în aceeași încăpere, voia să o strângă de gât și să o audă urlând.

Intra în casa aia ca într-un mormânt, își întindea corpul în patul lui adolescentin și se prefăcea că doarme de câte ori se deschidea ușa.
Ar fi vrut să-i cuprindă capul în palme și să i-l deschidă, să îi regleze ochii ăia care nu-l vedeau, să-i pună carne înapoi în inimă.

Era convins că oamenii se nasc cu un perete cărnos pe dinăuntru care pulsează și respiră și care e smuls bucată cu bucată, cu fiecare an ce trece până rămâne un perete de piatră. Așa crede că sunt oamenii bătrâni, nu mai au nici inimă, nici ficat, nici rinichi, doar un perete rece și scârbos pe care cresc licheni verzi și otrăviți.

O singură dată a vrut să vorbească cu maică-sa, i-a atins mâna și s-a uitat în ochii ei. Era în anul în care ea murise și în ziua aia urma să împlinească 7 ani.
A deschis gura, dar nu a ieșit de acolo nici un cuvânt.
Cuvintele ieșeau doar noaptea, când deschidea geamul la bucătărie și întindea mâna până la creangă și repeta ca într-un descântec "stai aici, stai cu mine".
Apoi ieșea pe stradă și încerca să uite.

Trenul e deja tras la linie.
Nu sunt ocupate decât două scaune, un burtos slinos care mănâncă o brânzoaică și o femeie tânără, cu ochi frumoși și unghii roșii.
O să-i fure portofelul și o să-i zâmbească.

Apoi o să coboare în gara aia de peste munți, în orașul ăla mic despre care a citit pe net. O să care grămezi de moloz și o să uite.
O să uite și o să se transforme în altcineva, o să-și smulgă carnea de pe dinăuntru până când o să găsească peretele de licheni.

Încearcă să doarmă, dar cineva îi bate în geam.
E maică-sa, care ține în brațe niște crengi de liliac.
Îi șoptește atât de încet încât cuvintele se izbesc de geam și se întorc.
Dar el le aude și le recunoaște: stai cu mine.
Stai aici.