Doar că se pomenise dintr-o dată cu ea pe cap. Așa, pe nepusă masă. Ultima fată îi căzuse cu tronc, fără să știe de ce și fără să înțeleagă nimic. Și poate nici n-ar fi observat asta dacă într-o zi ea nu l-ar fi părăsit brusc așa cum l-a găsit. El a așteptat-o o zi, două, cinci, apoi a simțit un gol în stomac pe care a încercat să-l umple într-o seară cu un kil de votcă din cea mai proastă. A scăpat, dar golul nu s-a umplut, ba mai mult, s-a adâncit și a început să-i scarmene măruntaiele ca o cangrenă canceroasă. A căutat-o ca un bezmetic, zile și nopți, mai pe aproape, apoi pe departe, pe soare, pe vânt, pe ploaie. Și a găsit-o în cele din urmă. În brațele altuia. Degeaba i-a căzut în genunchi, degeaba a implorat-o, degeaba și-a jupuit cămașa și și-a sfâșiat pieptul. Ea a rămas impasibilă în brațele celuilalt, așa cum probabil va fi fost peste putina vreme în ale celuilalt, apoi ale celuilalt...
***
Privi pe geamul îngust al mașinii. Lanuri de grâu cât vedeai cu ochii. Lanuri arămii cu bobul plin, darnic, unduindu-se greu la fiece adiere de vânt în așteptarea fierului ascuțit. Iar la marginea drumului, chiar sub ochii săi, brâul roșu dănțuind de-a lungul spicului în sus și în jos ca o fată nepotolită prinsă de vâltoarea amețitoare a dansului. Ici colo brâul subțire alergând odată cu mașina de cealaltă parte a șanțului se desfăcea într-o baltă sângerie, împrăștiindu-se în șanț, mai sus peste malul de pământ, sau dincoace înspre drum ca și cum rana pământului s-ar fi desfăcut și tot înlăuntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Mașina încetini, opri câteva secunde în mijlocul drumului, apoi cârmi spre stânga și își continuă drumul căpătând din nou aripi. Abia atunci reuși să-i vadă clar. La început crezuse că sunt fluturi. Aveau aripile roșii și delicate, tremurând ușor ca o rochiță de vară alintându-se în jurul vântului timid și nehotărât. Erau mulți, grozav de mulți, aliniați ca la horă, așteptând cu sufletul la gură să vină cobzarul și să pornească fără zăbavă cântul. Nu-i plăceau macii, deloc nu-i plăceau. Erau prea firavi, i se prăpădeau degrabă între degetele groase. Acum îi ții în mână și-ntr-un ceas sunt duși, precum fulgii de zăpadă zbătându-se în fierbințeala palmei.
Gaborii vorbeau tare, îngrămădind vorbele de-a valma unele peste altele, pentru ca din când în când să izbucnească în grohăituri icnite. Probabil băuseră bine. Auzea prin peretele de tablă subțire al mașinii tot ce-și spuneau. "Ești dat dracu bă dac-o foți p-asta. Da io nu i-aș trage-o. E gradat bă. Să nu dai de dracu." - se entuziasma prudent primul. "Și dacă-i gradat ce, o are de aur? Țzz. Tot umedă-i și fierbinte și nesătulă" - se împăuna celălalt, continuând șirul nesfârșit de măscări, în timp ce mașina se hurduca necuminte, șerpuind de-a lungul cărării albe care separa înaintea și îndărătul.
***
Bătrâna se apropiase cu pași moi dinapoia-i și îi pusese o mână pe umăr. El ședea pe prispă abătut ca un prun bătrân, îndoit de mijloc, cu brațele înțepenite în aerul nelimpede ca două ramuri desfrunzite cătând nostalgic la împlinirea-n fructul de altă dată. "Tu încă o iubești mă copile!" îi spusese bătrâna abia șoptit, ca și cum vorbele sale ar fi fost doar o cugetare pentru sine, o concluzie stranie și neașteptată a unei înlănțuiri de întâmplări nefericite și aparent nelegate ce se petrecuseră până nu demult.
Atât îi spusese "Tu încă o iubești mă copile!" Și cuvintele acelea îi arseseră pe dată inima, îi pârjoliseră sufletul, îi urcaseră învolburate din piept în sus pe gâtlej, îi umpluseră de văpăi fierbinți și gura și nările și ochii. Știa că bătrâna are dreptate iar asta îl speria de moarte. De când se despărțiseră iubirea îi sfârteca mațele, îi ardea creierii, îi zvâcnea în sânge ca o curgere turbată de lame subțiri și ascuțite. Îl speria grozav simțirea aceea, cum trebuie că le speria pe fecioare curgerea cea fierbinte din pântec, nedorită, neașteptată, alunecând în jos pe piciorul încă necopt ca o miere topită. Și nu prezența iubirii îl speria cel mai tare, cât dispariția ei. Dacă pleca, căci avea să plece neîndoielnic atâta timp cât vrejul nu poate șade deoparte de rădăcină, unde avea să se ducă? Mai avea să se întoarcă vreodată?! Nelămurirea aceasta îl tulbura cel mai tare. Asta îl scotea din minți și stârnea nepotolirea sufletului și a nopții.
Iubirea se naște și moare, așa cum se întâmplă cu fiece trăire fie ea întrupată sau nu. Și dacă era așa atunci și iubirea ce-i măcina sufletul atât de dulce avea să moară și dânsa, să dispară definitiv și să nu se mai întoarcă niciodată. Iar asta nu era cu putință a fi acceptat. Nu o putea lăsa să plece. Căci ce sens ar mai fi avut să caute împreunarea cu o altă femeie dacă iubirea nu i-ar mai fi umplut sufletul nicicând?! Ar fi mai putut fi alta femeia lui?! Ar fi putut avea copii, familie, acoperiș deasupra capului?! Ar mai fi putut alerga înainte dacă sub ochi i s-ar fi întins doar crâng pârjolit?! Și până la urmă ar mai fi putut alerga cu cioturile de suflet care îi rămăseseră?! Ar mai fi putut...?! El era om simplu și nu știa răspunsurile la întrebările acestea, dar de simțit simțea.
Și atunci, abia atunci când auzise cuvintele mumă-sii, îi încolțise în gând răzbunarea și dorința de a-i lua sufletul în schimbul iubirii furate. De bună credință el o invitase în casa sa, iar ea îi băgase pe ascuns mâna în buzunarul sufletului și îi furase tot ce putea fi mai de preț. Îi era recunoscător pentru că îl ajutase să o descopere ascunsă acolo în podul simțirii, dar nu-i putea ierta nepăsarea. Era ca și cum ar fi dezgropat din genunile timpului o statuie din nisip amețitor de frumoasă, ar fi dezvelit-o lumii și ar fi lăsat-o așa, neapărată, sub soare, sub vânt, sub privirile flămânde ale oamenilor, contemplând-o nepăsătoare cum se mistuie.
***
Mașina începu să facă unduiri tot mai ample în jurul axei drumului. Bărbații vorbeau pe un ton tot mai ridicat și râdeau bolovănos la fiece porcărie scoasă pe gură. "Bă dobitocule, vezi acolo de volan. Băăăă, ce faci băăă..." țipă cel din dreapta ca trezit din beție și atunci șoferul speriat smuci brusc volanul, mașina se răsuci violent în drum, se înfipse cu una din roțile din față în șosea, pentru a se ridica apoi oblic cu tot corpul în aer peste roata înfiptă în asfalt, a se rostogoli peste cap de mai multe ori și a sfârși în cele din urmă liniștită în șanțul din stânga șoselei.
Când se trezi, simți cum gura îi arde văpăi. Și ochii și narile. "Iubirea! - icni îngrijorat - se prelinge în iarbă". Era sărată iubirea. Și cleioasă. Toată teama de a rămâne fără pereche adunată bob cu bob în ultimele săptămâni se ghemotoci grămadă în inimă ca un boț de plumb topit. Nu se putea mișca și abia dacă putea respira. Privirea îi era încețoșată. Nu putea descifra nimic împrejur. Doar mirosul de pământ reavăn și de iarbă. Pipăi cu degetele răsfirate dar înțepenite spicele. Atunci înțelese tot ce s-a întâmplat, accidentul, zborul, aterizarea în lanul de grâu. Dar tot nu se putea mișca și simțea cum un fier încins îi sfredelește tot trupul de jos de la călcâie și până în creștet. Apoi încet încet privirea începu să se limpezească. Zări chiar în dreptul ochilor săi un pai, două, trei, o grămadă. Și macii și cerul. Dar nimic altceva. Doar șuvoiul cel roșu ca un pârâiaș plecând dinspre piept și târându-se lent printre spicele de grâu, mărindu-se din loc în loc pentru a forma câte o baltă mică, ca și cum rana pământului s-ar fi desfăcut și tot înlăuntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Durerea era tot mai mare și mai greu de suportat.
***
Undeva în spate un glas se rostogolea isteric.
- Broscaruleeee... unde ești bă? Bă broscarule, mai trăiești? Să nu mori și tu bă broscaruleee...
Se afundă și mai mult între spice până când se făcu una cu pământul. Scăpase. Și de gabori și de apăsarea iubirii...