Spaima

Domnul Gherghinescu se trezește speriat. Simte un șarpe rece pe șira spinării. Răceala îi intră în oase și în suflet ca un ghețar într-o continuă alunecare, infiltrându-se imperceptibil prin fiecare crevasă a trupului. Șarpele sâsâie amenințător în ceafă. Domnul Gherghinescu dă să-l apuce de cap cu o mișcare rapidă dar șarpele se ferește. Sare din pat, zvârle în lături cămașa și aleargă la baie să își privească în oglindă spinarea. Șarpele nu mai e acolo. Domnul Gherghinescu se întoarce nervos în dormitor, aprinde lumina, dă la o parte așternuturile, dă la a parte pernele, salteaua, covorul, fotoliile, perdelele, caută sub șifonier, sub pat, sub comoda cu cearceafuri și prosoape. Șarpele nu-i nicăieri. Se așază pentru o vreme cu capul în mâini pe marginea patului ca să-și limpezească gândurile. Gândurile nu vor să se limpezească, mai rău se tulbură. Precum zeama de varză se tulbură. Domnul Gherghinescu se întinde la loc. Pe dreapta, pe partea cu grijile legate de viitor. Sunt multe și se strâng toate în urechea dreaptă, ca picăturile de apă pe fundul oalei, până când urechea începe să țiuie strident. Atunci se întoarce pe partea cealaltă, pe stânga, pe partea cu grijile prezentului. Se strâng și mai multe în urechea stângă, ca într-o pâlnie înfundată, iar după un timp și aceasta pornește să țiuie. Începe apoi să se perpelească din stânga în dreapta și înapoi, ca și cum ar vrea să vânture zeama de varză, până când rămâne pe spate cu ochii pironiți în tavan. Domnul Gherghinescu nu suportă să rămână noaptea cu ochii pironiți în tavan, căci pe lângă gânduri încep să-l bântuie dihoniile. Îl bat cu aripile mari peste cap până când încep să-l doară tâmplele.

E obosit tare domnul Gherghinescu. Și îl dor toate. Cel mai rău îl doare cuibul de rândunele. Îl construiseră chiar deasupra ușii apartamentului, lângă becul spânzurat în două fire. O vreme le-a privit cu plăcere cum vin amândouă și aduc în cioc gloduri de pământ moi, pe care le așază cu grijă ca pe niște cărămizi, unele peste altele, și paie, un fel de fier forjat al construcțiilor de pământ. Apoi și paiele și pământul deopotrivă ajung jumătate în cuib, jumătate pe preșul de la intrare, iar domnul Gherghinescu nu vrea să își amintească cât se chinuise cu un an înainte când nu mai prididea cu spălatul preșurilor și a podelei, căci rândunelele nu-și fac nevoile în cuib. "O porcărie viața asta" a spus el răspicat după cinci zile de îndoieli și a desfăcut cuibul. N-ar fi vrut să-l distrugă de tot, ci doar să-l mute în caisul din fata blocului, dar cuibul s-a fărâmat ca un castel de nisip între degetele sale mari și noduroase. Iar la mijloc avea puf alb din pene moi.

Domnul Gherghinescu s-a plictisit să se tot vânture ba pe-o parte, ba pe alta și s-a dus să se bărbierească, deși simțea o sfârșeală nevrednică în trup. Mai sunt vreo două ore până să plece la servici, dar ce să facă dacă nu poate să doarmă?! E aspră barba. A crescut toată noaptea. Noaptea crește barba domnului Gherghinescu, ziua mai puțin. Ziua, pielea fetei e ocupată cu grimasele, cu strâmbatul, cu încruntatul, cu vorbitul, cu mestecatul, rareori cu zâmbitul. Noaptea n-are ce face, se plictisește și împinge firele de păr în afară. Domnul Gherghinescu dă a doua oară cu spumă. Dar în timp ce ridică brațul pentru a apăsa mașina pe obraz, descoperă două puncte mici ca un vârf de ac undeva la subsioara stângă. Le pipăie atent. Sunt două mai măricele și vreo cinci mai mici. Nu le avea înainte. Domnul Gherghinescu se sperie. E la vârsta la care orice excrescență a pielii devine periculoasă. A auzit el multe despre bucăți d-astea de carne care apar din senin și nu mai știu să se oprească din crescut, dar nu vrea să-și amintească, căci îi face rău. Scarmănă cu unghia. E tare, nu e o coajă care se ia. Poate fi orice. Nu vrea să spună cuvântul. Nici în gând măcar. Îl face să se cutremure. Mașina alunecă ușor peste obraz, apoi din senin se poticnește. Mâna domnului Gherghinescu nu mai e atât de fermă. "Mama mă-sii" icnește dumnealui și împăturește repede o bucată de hârtie igienică ruptă din suportul de lângă WC pe care o apasă peste tăietura căscată în obraz. Nici măcar nu și-a bărbierit complet unul. Ridică bucata de hârtie ce tine loc de pansament și încearcă să termine treaba. Pe obraz apare un punct roșu, care se transformă într-o biluță mică, apoi într-un pârâiaș care își face loc printre ridurile fine și alunecă pe porțelanul alb. Domnul Gherghinescu mai apasă o dată. Și încă o dată. Și încă o dată. Pârâiașul continuă să șerpuiască pe obraz, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. "S-a stricat sângele ăsta de tot - murmură dumnealui în barbă - altădată s-ar fi oprit mintenaș." Deschide radioul. Degeaba, gândurile tot spre sângele care nu vrea să se oprească se duc. Subconștientul face legătura repede și cu punctele apărute sub braț. Mâna e tot mai puțin fermă, domnul Gherghinescu abia termină de bărbierit și celălalt obraz. Întinde palma. O tine o vreme întinsă, apoi o lasă să cadă. Probabil ca n-are să mai meargă la servici...

Domnul Gherghinescu intră în bucătărie să pună de-o cafea. Aprinde aragazul și umple ibricul cu apă. Îl doare mâna când face mișcări ample, sau cel puțin așa i se pare. Nu tare, parcă îl tine, parcă dă să se rupă ceva. Îl doare chiar sub braț. Și chiar în stânga. Poate fără nicio legătură cu punctele alea. Bagă lingurița în pungă, o umple, apoi scutură puțin, încă puțin, încă, încă. Mâna domnului Gherghinescu nu se mai oprește din scuturat. Bagă din nou lingurița în punga de cafea. Se concentrează. Scutură iar aproape jumătate de linguriță. "Apă chioară" decide după ce soarbe o gură și o aruncă în chiuvetă. Domnului Gherghinescu îi place cafeaua amară.

De obicei ia dimineața o gustare. Oricât de mică, altminteri i se chircește stomacul ca un fetus spre amiază. Dar azi nu-i vine a mânca. Îi e greață. Nu știe de la ce. "Poate de la nesomn". "Sau poate de laaa..." dar domnul Gherghinescu ridică altă barieră și "laa"-ul se curmă brusc. S-a mai trezit cineva în bloc, se aude apa curgând.

Cămașa o avea aleasă de cu seară, dar fiindcă are o grămadă de timp la dispoziție, domnul Gherghinescu răscolește din nou prin șifonier. Dar nu găsește alta mai potrivită. Oricum nu se pricepe să asorteze cămăși. Mâna tot îl doare. Se va duce cu siguranță la medic. Întâi la medicul de familie apoi la... Apoi se va duce la specialistul pe care îl recomandă medicul de familie. Nu vrea să facă nicio presupunere, dar știe, simte, că nu-i vorba doar de mână. Șarpele s-a lipit din nou de șira spinării și instinctiv se uită peste umăr după limba-i despicată. Își va pune cămașa galbenă cu pătrățele bleumarin. Induce mai mult optimism și chiar ludic. Când își încheie nasturii de la gât o vede însă. O pată cafenie mică, cam cât un năsturaș de manșetă. "Asta mai lipsea" se încrunta domnul Gherghinescu și descheie iar nasturii. Aproape concomitent apar și stropii de sudoare pe frunte. Mulți, din ce în ce mai mulți, ca broboanele de rouă în iarbă. Barierele au căzut, domnul Gherghinescu privește în pământ după ele. Își scoate cămașa și își studiază atent trupul în oglinda cea mare. A făcut burtă! Iar restul trupului parcă s-a subțiat. Dar cea de la gât nu e singura! Mai sunt câteva pe coapsa stângă și sub sânul drept. Domnului Gherghinescu nu-i e frică de moarte. A avut multe discuții cu el însuși legate de acest subiect și amândoi au fost de acord că nu-ti poate fi frică de ceva ce este inevitabil și natural. Nu vrea să sufere însă. Și-i e teamă că nu era încă momentul.

Inima îi bate să-i spargă pieptul. "Ar fi trebuit să mă duc să fac verificările alea cum a spus Nicolaescu. Poate că ar fi fost descoperit mai devreme și s-ar mai fi putut face ceva. De exemplu inima, n-am știut niciodată că aș avea probleme cu ea." Îi zvâcnesc și tâmplele. Fața îi e roșie și fierbinte. Poate că ar fi mai bine să cheme un medic. Își târâie pașii cu greu până în baie și se privește atent în oglinda luminată puternic. Se îngrozește. E alt om acolo, nu cel pe care îl cunoaște. Acesta are cearcăne groase, fata buhăită, sudoarea i se prelinge în două șnururi jucăușe ca două codițe de fată pe la tâmple... Se sprijină cu mâna de chiuvetă și se lasă ușor pe capacul de la WC. Știe că lucrurile sunt mult mai complicate decât par, înlăuntrurile sunt mai complexe decât aparențele. Încearcă să dea drumul la apă ca să-și răcorească puțin fruntea. Efortul e însă prea mare. Privește neputincios șuvoiul de apă, așa cum naufragiatul privește nava îndepărtându-se. Mâna a înțepenit de tot, trupul a devenit inert. Dă să se ridice dar nu mai poate, se prăbușește pe gresia rece. Știe că șarpele va apărea din nou din locul în care s-a ascuns și că de data asta nu se va mai mulțumi să stea lipit de șira spinării. Apa continuă să curgă năvalnică. A depășit înălțimea chiuvetei și curge peste marginea ei. Peste pantalonii de pijama curge. Încearcă să se târască până în camera, să-și caute telefonul. Nu poate să înțeleagă nimic din ceea ce i se întâmplă. Știe că trebuie să treacă prin cele cinci stadii: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea. El se află însă înaintea primeia, la nivelul mirării. Nici vorbă de negare. Poate că totuși mai e loc de scăpare. "Vecineee" strigă cineva de jos. E o voce groasă de bărbat. Vrea sa-i răspundă, dar din gâtlej îi iese doar un gâjâit sinistru. "Vecineee, apaaa" repetă vocea de bariton care nu a căpătat răspuns. A ajuns cu tâmpla pe prag. Privirea se încețoșează. Nu mai apucă să se mai concentreze, gândurile aleargă năvalnic în secvențe scurte alb-negru ca într-un film al lui Lumier. Merg înapoi. Șeful, nevasta, acoperișul, accidentul, vacanta din Austria, apoi din ce în ce mai în urmă, promovarea, ascensiunea, angajarea, terminarea facultății, examenele de admitere, prima zi de școală, grădinița, casa bunicii, zâmbetul mamei, recamierul, pozarul, popa, ligheanul, pântecul mamă-sii. Aude vag bătăile în ușă. Și totul încremenește o vreme. E liniște, o liniște de plumb prin care plutesc fulgi albi ca cei din cuibul de rândunele. Sunt mulți, o grămadă, parcă ar ninge din ceruri cu fulgi albi de rândunele. Cineva a spart ușa. Imaginile încep din nou să fugă de data asta extrem de grăbite dar mult mai clare. Sunt ca un film SF impecabil executat. E cald și e bine. Își strânge genunchii la gură. Lichidul amniotic îl înfășoară ca o pătură. O lumină gălbuie de nuanța mierii inundă de jur împrejurul. Cineva ascultă Dire Straits. O mână zdravănă îi apucă trupul ca pe un sac și îl răsucește cu fata în sus. Altcineva probabil că a închis robinetul căci apa nu se mai aude curgând peste marginile chiuvetei. "Doamne Dumnezeuleee" țipă o femeie. Cineva îi ia pulsul. "N-are!" Filmul SF e aproape să se fi terminat. Aceeași lumină gălbuie de nuanța mierii ca la început, doar că acum în cadru e un bărbat bătrân în baston văzut din spate. În fata lui se deschide un tunel ca o cupă nesfârșită de floare. Înaintează fără teamă. "Și negarea? Și furia? Și negocierea? Și depresia? Și acceptarea?" "Dă fuga și adă o lumânare, nu mai boci aci ca proasta!"