Fotografia

Pe oglinda bărbierului din micul orășel ce păstra numele legendarului erou Vasco Nuñez de Balboa au stat tot timpul două fotografii, cele ale fiicelor sale Doña Francisquita Mendez și Doña Ines Mendez, una înfășurând privirile de mătase ale bărbaților în gheme mici ca cele în care se înfig ghearele mâțelor dintr-o parte, iar cealaltă răscolindu-le înlăuntrurile din cealaltă. Nimeni nu știe când a dispărut fotografia Doñei Ines, cea mai mare dintre surori, cert este că marea majoritate a bărbaților ce treceau pragul prăvăliei nu își aminteau decât chipul luminos, dulce, cu bucle blonde al Doñei Francisquita. Timpul trecuse și peste dugheană și peste bătrânul Mendez învelindu-i însă în veșminte diferite pe fiecare dintre ei. Dacă prăvălia își schimbase obrazul de mai multe ori întinerindu-l de fiecare dată, obrazul bărbierului se uscase ca o frunză de coca, pentru ca în ultimii ani să se încrețească și să crape în crevase adânci și numeroase ca o scoarță de copac muribund. De la preluarea frâielor de către nepotul său don Miguel, prăvălia s-a schimbat total. Camera de odihnă din spate a dispărut complet pentru a permite lărgirea salonului ceea ce a îngăduit mărirea numărului de puncte de lucru de la trei la opt, scaunele de tuns vechi și uzate au fost înlocuite cu scaune noi aduse tocmai de la Bogota, oglinzile rotunde pe care praful de argint începuse să se zbată în împunsături mici ca pișcătura de țânțar au fost înlocuite cu oglinzi uriașe ceea ce făcuse ca încăperea să pară de două ori mai mare decât era în realitate, iar lămpile vechi ce atârnau ca o ghilotină deasupra capului fiecărui mușteriu au fost înlocuite cu instalații de iluminat moderne comandate de Doñ Miguel Mendez tocmai din America, așa cum nu existau niciunde până hăt departe spre Riohacha. Doar fotografia Doñei Francisquita supraviețuise tuturor acestor schimbări și rămăsese înfiptă în rama ultimei oglinzi, în spate, pe stânga, acolo unde tundea și bărbierea don Miguel, nepotul său.

Povestea surorilor Mendez fusese una extrem de tumultuoasă și de tristă și își răsfirase cu viteză amețitoare paginile în vara anului 1943. Atunci Doña Francisquita nu avea decât optsprezece ani, iar sora sa Doña Ines douăzeci și unu. În timp ce prima era o păpușă blondă și zâmbitoare, cea de-a doua era deja o femeie matură, liniștită, cu trăsături cam rigide și nu tocmai frumoasă. Era aparent rece, dar cei ce o cunoșteau mai bine erau încântați să descopere sub cămașa de mătase o inimă generoasă și sensibilă.

Doña Francisquita trăia totul cu intensitatea unui vulcan. La nici paisprezece ani se îndrăgostise nebunește de José del Carmen Ramírez, un băiat plăpând și frumos ca o lumânare sculptată, alături de care copilărise și de care descoperise toate bucuriile descătușate ale vieții. Un an mai târziu fugeau împreună în munți anunțând că numai încuviințarea părinților că vor recunoaște căsătoria lor împlinită în Grota Spânzurată și oficiată de acvila de stâncă îi va mai aduce vreodată înapoi. Doña Lucia, mama Francisquitei, a fost cea care i-a înduplecat să revină în cele din urmă și le-a obținut acceptul de a mai aștepta câțiva ani până să-și oficializeze căsătoria și în Biserica Domnului. Și bine a făcut căci după nici doi ani Francisquita avea să se îndrăgostească din nou, de data aceasta fulgerător, de căpitanul Luis Caldevilla, bărbat chipeș și aventurier înnăscut. Căpitanul își cantonase regimentul pe un câmp din apropiere, având ordine precise să apere cu orice preț micul port, fără ca nimeni, nici măcar superiorii săi, să știe încă cine este dușmanul. Tot ce se știa era că-i război.

Căpitanul Luis Caldevilla a înscris rapid în lunga sa listă de cuceriri numele Francisquitei, pentru ca mai apoi să-l încercuiască cu roșu și să-l însemne cu un asterisc, alimentând astfel zvonurile că ar putea fi și ultimul din întinsa sa listă. Numai trei luni de pasiune năvalnică și de dragoste trupească cum nu cunoscuse în iubirile-i ninse domol alături de José au fost de ajuns ca cel din urmă să fie dat complet uitării. Dar dat uitării în asemenea hal încât, într-o dimineață tremurândă de septembrie, când frunzele de cinchona își îmbujorau obrajii sub săruturile nerușinate ale soarelui, se înfățișă cu noua sa iubire în fața Doñei Lucia Mendez și a lui Doñ Alejandro Mendez pentru a le cere din nou binecuvântarea. Doña Lucia, ce știa demult că această clipă avea să vină, le zâmbi amândurora și fără ca bărbatul să audă îi strecură printre buze fiicei sale "Îl iubești mult?". "Enorm. Până la cer!" îi răspunsese Francisquita cu bolta întreagă prelinsă pe chipu-i senin. "Același cer până la care l-ai iubit și pe Jose?" - mai adăugase Doña Lucia. Atât au discutat cele două femei despre bărbatul ce avea să le marcheze viața într-un mod pe care nici una din ele nu l-ar fi bănuit niciodată. Într-o lună, la insistențele lui Luis Caldevilla, Doña Lucia Mendez și Doñ Alejandro Mendez aveau să stabilească data nunții: 23 septembrie 1943. "Să iasă vinul cel nou" îi zâmbise șiret Doñ Alejandro viitorului său ginere. Emoțiile evenimentului aveau s-o copleșească însă încet încet pe tânăra femeie, căci fără nici un motiv aparent începu să aibă tot mai dese stări de neplăcere, amețeli, dureri sfâșietoare de cap. Tot mai adesea avea să cadă pradă tristeții, să rămână la pat în casa părintească și să-și strivească după-amiezile între cotoarele cărților ce drapau biblioteca tatălui și pe care nu le deschisese niciodată. Starea de nesănătate a Doñei Francisquita se agravă atât de mult încât într-o dimineață dispăru din casa părintească împreună cu părintele său Doña Lucia. "O să rămână câteva săptămâni în spitalul din Barranquilla sub supravegherea medicilor. E tânără și necoaptă domnule, trebuie să o înțelegeți. Să avem răbdare!" - îi explicase Don Alejandro viitorului său ginere. Cam tot în aceeași perioadă un alt necaz se abătu asupra familiei Mendez. Doña Ines, Doña Ines cea urâțică și rigidă, Doña Ines cea sobră, cea studioasă, cea echilibrată, ei bine Doña Ines care nu ridicase niciodată ochii necuviincios în fața vreunui bărbat era însărcinată. N-a vrut în ruptul capului să spună cine e acela și și-a acceptat cu silnicie și smerenie sarcina, pe care a dus-o îndărătul perdelelor înflorate ale Doñei Lucia până într-o zi oarecare, când Miguel Mendez avea să vadă nu lumina zilei ci obscuritatea unei încăperi înecate în miros de seu și de tămâie. Încântată de vestea că sora sa este mamă și că ea însăși are un nepot Doña Francisquita avea să se întremeze rapid și să apară doar o zi mai târziu pentru a-și vedea rudele. Pregătirile de nuntă puteau să înceapă...

Și au început fără întârziere, doar căăă... Doar că nu trecuse nici măcar o săptămână de la nașterea lui Miguel Mendez și o crimă oribilă avea să sfâșie liniștea micului port de la Caraibe și viața familiei Mendez. Era o seară liniștită de sfârșit de vară în care soldații lui Luis Caldevilla se amestecau cu tinerele fete din Vasco Nuñez de Balboa pentru a exploda în petreceri nesfârșite care începeau la lăsarea întunericului și se sfârșeau când prima geană de lumină se strecura încetișor printre frunzele copacilor, cele mai multe desfășurate în chiliile dragostei având ca acoperiș doar ghitarele iar ca ferestre sticlele cu chincha. Era cinci dimineața când țipete sfâșietoare de femeie crestaseră tăieturi adânci și dureroase în liniștea nopții. Veneau din casa Mendez. Prima care a intrat a fost Doña Lucia. Scena ce i s-a înfățișat ochilor a fost îngrozitoare. Trupul Francisquitei atârna pe marginea patului sfâșiat din creștet până la mijloc de zeci de lovituri de pumnal. Ucigașul nu era nimeni altul decât Luis Caldevilla care cu ochii injectați de băutură continuă să lovească chiar și după ce trei bărbați sosiți din vecini împreună cu Don Alejandro au încercat să-l oprească și să-l culce la pământ. Tot ce-a urmat a fost ca un vis urât, ca un roman scris de-o minte rătăcită, ca o rană răscolită cu vârful briceagului. În aceeași zi Doña Ines avea să-și piardă complet mințile fiind trimisă de urgență la ospiciul din Barranquilla, la care gura lumii spunea că ar fi rămas doar câteva săptămâni, pentru a fi transferată apoi chiar la Spitalul de Psihiatrie din Bogota de unde nu avea să mai iasă decât pentru a se bucura de iubirea lui Dumnezeu. Luis Caldevilla fusese încarcerat imediat, judecat de urgență și condamnat pe viață, urmând să-și rânduiască anii într-o închisoare sordidă din Magangue. Avea să moară doar trei ani mai târziu împușcat în spate, în timp ce încerca să evadeze dintr-un stabiliment de unde nimeni nu evadase niciodată. Și pentru ca povestea să se încheie cât se poate de tragic, după nici un an, José del Carmen Ramírez, primul iubit al Francisquitei, a cărui luciditate se tulburase din lună în lună precum apa în care se prelinge esența de mate, dispăru într-o zi din oraș fără urmă. Fu găsit sau, în fine, ceea ce mai rămăsese din el fu descoperit după aproape o săptămână de căutări la trei kilometri de oraș, sfâșiat de animalele sălbatice.

Nimeni n-a înțeles niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Unii susțineau că Luis Caldevilla ar fi iubit-o în secret pe Doña Ines, dar ceilalți, majoritatea femei, replicau că un bărbat precum căpitanul nu putea iubi o femeie urâțică, cuminte și cu frica lui Dumnezeu cum fusese Doña Ines. Alții mergeau chiar mai departe spunând că micul prunc ar fi fost rodul iubirii sale cu Doña Ines, iar Doña Francisquita ar fi aflat și l-ar fi biciuit cu gelozia sa până l-ar fi adus la capătul puterilor. Câțiva înaintau părerea, alimentată și de faptul că în momentul crimei Doña Ines dormea în patul Francisquitei și invers, că de fapt Luis Caldevilla nu voise niciodată s-o ucidă pe Doña Francisquita ci pe Doña Ines pentru a trimite cu ea în mormânt secretul iubirii lor ascunse. Dar nimeni nu cunoștea adevărul curat, erau doar speculații.

*
Femeia intră agale în frizerie și își roti nedumerită privirea.
- Nimeni?!
- Nimeni doamnă, doar eu - răspunse bărbatul răsturnat pe canapea citind în ziarul local pe care îl ținea în mână un articol despre alegerile din partidul de stânga pe care îl susținea. E criză. Oamenii preferă să-și cheltuie banii pe mâncare și d-ale casei. Nu-i mai dau pe tuns și cu atât mai puțin pe bărbierit. Când eram tânăr era plin, abia mai pridideam. Aveam încă șapte angajați și liste pe mai multe zile. Azi toate nevestele și-au cumpărat piepteni și foarfeci...

Femeia părea că nu îl ascultă și continuă să iscodească cu privirea prin ungherele încăperii ca și cum ar fi căutat ceva anume. Era o femeie în vârstă, să fi avut în jur șaptezeci și cinci, optzeci de ani, dar cochetă și cu trăsături frumoase. "În tinerețe trebuie c-a fost mare frumusețe și-a sfâșiat multe inimi" - gândi bărbatul, care se ridică în picioare, își încheie vesta și întrebă cuviincios:
- Vă pot fi de folos cu ceva?
- Știi, mă gândeam că îmi poți aranja dumneata un pic părul. La două pleacă vaporul și n-aș vrea să apar așa ciufulită pe punte.

Bărbatul zâmbi. Părul doamnei arăta impecabil după canoanele locului și chiar nu vedea ce i-ar mai fi putut face.
- Doamnă, știți... aici este o frizerie pentru bărbați. Două străzi mai jos pe dreapta, pe Simon Bolivar, o să găsiți un coafor unde vă poate ajuta cineva. Întrebați de Maria, e o domnișoară tare îndemânatecă și pricepută.
- O, nu, nu... eu nu vreau cine știe ce. Doar să mi-l înalți un pic așa și să mi-l dai cu puțin fixativ, să nu se vadă că nu mai am deloc - zâmbi bătrâna băgându-și mâinile în păr și trăgând de el în toate pârțile pentru exemplificare până când părul cedă și se pleoști ca un pleurotus fiert.

Bărbatul încuviință și o conduse pe bătrână către ultimul scaun pe stânga, pe care îl scutură cu un șervet alb și o pofti să ia loc.
- Cine e femeia? - întrebă bătrâna ridicând cu două degete fotografia veche prinsă în rama oglinzii, din care o tânără cu bucle blonde și zâmbet strălucitor arunca un sărut spre cel din spatele camerei.
- Mătușa mea Doña Francisquita Mendez. A murit cu foarte mulți ani în urmă, a doua zi după ce m-am născut eu - răspunse bărbatul fără să sesizeze cutremurarea femeii.
- Poți să-mi mai spui ceva despre ea? Îmi pare o femeie tare frumoasă.
- Da doamnă, așa a și fost. Și plină de viață. La paisprezece ani s-a îndrăgostit de primul băiat cu care a vrut să se și mărite. Apoi de un căpitan de cavalerie cu care ar fi trebuit să se căsătorească în toamna lui '43. Dar n-a mai apucat, căci a ucis-o.
- Cine a ucis-o?
- Viitorul ei soț. Naiba știe de ce, nu e prea clar.
- Luis Caldevilla?! - întrebă bătrâna ridicând un pic glasul și privindu-l în ochi pe Miguel Mendez.
- Da doamnă. Îl cunoașteți? - întrebă bărbatul mirat.
- Una din prietenele mele cele mai bune s-a născut aici în Vasco Nuñez de Balboa și mi-a povestit o grămadă... A murit demult. De singurătate și de tristețe - adăugă femeia după o secundă de ezitare. Știi, uite buclele astea două din față aș vrea să le urci un pic mai în creștet și aici pe lângă ureche să fie un pic mai lipit de cap, nu așa rotund ca o cască de astronaut - surâse cochet bătrâna.
- Sigur doamnă, imediat. Cam așa ar arăta ceea ce ați dorit? - concluzionă bărbatul după ce meșteri câteva minute la coafura bătrânei.
- Ești un frizer pe cinste domnule...
- Miguel Mendez doamnă, la picioarele dumneavoastră - se înclină bărbatul.
- Știi tinere, mă gândeam că dacă tot nu ai cine știe ce clienți pe ziua de azi, ai putea să-mi dai o mână de ajutor. E o zi prea călduroasă, iar eu mai sunt deloc tânără. Ce crezi, mă poți repezi până la Hotel Mordedura de Serpente, să mă ajuți să-mi iau bagajul și să mă duci apoi până la vas?! Iar eu am să te răsplătesc cu o poveste pe care o știu de la prietena mea, care s-a întâmplat acum... 67 de ani de ani. Adică atâția cât ai și dumneata nu-i așa?!

Bărbatul zâmbi. Nimeni nu-i mai spusese "tinere" de foarte multă vreme, nici nu-și aducea aminte de când, iar femeia din fața sa o făcea cu o dezinvoltură care îl amuza. Era o băbuță simpatică.
- Să mergem deci doamnă - confirmă bărbatul închizând ușa prăvăliei și deschizând portiera mașinii.
- Am să-ti spun o poveste despre două surori. Numele n-au importanță dar ca să-mi fie mai ușor să croșetez firul poveștii am să le spun pur și simplu Francisquita și Ines. Prima era un copil nebun și răsfățat. O copilă frumoasă și alintată care credea că lumea e a ei și numai a ei, că totul i se cuvine și care își trăia viața ca o pasăre în înaltul cerului. Cealaltă era o fată închisă înlăuntru, inteligentă și echilibrată, timidă și speriată de lume. Frumoasa copilă a cunoscut dragostea devreme, alături de un băiat asemeni ei, cu bucle blonde și mijloc subțire, cu ochii albaștri ca marea și vise lungi și pufoase ca norii. Erau doar fiorii năprasnici ai primelor iubiri, ai iubirilor de hârtie și de vânt, de nea și de iarbă. Când sânii au prins a înflori printre reverele de in ale rochiei și șoldurile au prins gustul cumbiei, când săgetările inimii au început să doară și dincolo de dorințe, Francisquita l-a uitat pe băiatul din vată de zahăr și s-a îndrăgostit de un bărbat adevărat, de un bărbat în carne și oase, căpitanul Luis Caldevilla. A fost o dragoste amețitoare ca un fum din vreascuri de coca uscate, ca un joc de-a baba-oarba în care tot ce atingi se transformă în prinți și prințese, ca o poveste care știi că se încheie cu "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți" indiferent cât de urât e zmeul. Cea care a trezit-o din această beție a fost mama dumneaei Doña Lucia Mendez care a întrebat-o în ziua în care le-a fost cerută binecuvântarea: "Cât de mult îl iubești pe Luis Caldevilla, tot atât de mult cât l-ai iubit și pe José del Carmen Ramírez?!". Atunci vraja s-a destrămat. Francisquita a înțeles că tot ce-a trăit alături de căpitan n-a fost decât iubire oarbă, pătimașă și oarbă. În seara aceea s-a dus la José acasă, la sărutat apăsat pe buze și i-a cerut iertare. Apoi l-a luat de mână și l-a tras după ea în Golful Mangrovelor unde au trăit o noapte de iubire cum numai în basme se poate trăi. Au înotat goi în mare, au făcut dragoste pe nisipul fierbinte, au dansat, au băut, au cântat și s-au pierdut unul în altul cum se pierde soarele în mare și liniștea în șoaptă. Au trăit ca doi copii fericiți. Dar noaptea lor de iubire n-a rămas fără urmări. După o lună Francisquita a aflat că e însărcinată. Iar copilul nu putea fi al căpitanului căci își promiseseră să se păstreze curați până la nuntă. Dar Francisquita era copilul răsfățat al familiei așa că în spatele ferestrelor înflorate de la casa Mendez s-a decis ca dona Ines să pară că ar fi însărcinată, iar Francisquita să-și ascundă sarcina până în ultimul moment înainte de naștere, ceea ce nici n-a fost foarte greu căci Francisquita avea o talie de fluture, în timp ce Ines a ascuns sub rochia de in, rând pe rând, pernele de diferite mărimi lucrate de Doña Lucia cu mâna ei. Iar la momentul potrivit de Dumnezeu, nebunatica Francisquita a născut departe de ochii lumii, într-o clinică din Barranquilla, un băiețel frumos și bucălat căruia i-au spus Miguel. Oprește aici te rog. Mergem până la hotel să luăm bagajele, da?! Așaaa... deci a dat naștere unui băiețel pe care l-au numit Miguel. Doña Lucia Mendez a venit pe furiș cu micuțul într-o miercuri și familia a anunțat cu tam-tam nașterea copilului lui Ines în timp ce Francisquita a venit a doua zi singură. Și totul ar fi mers fără probleme dacă nu și-ar fi băgat dracul coada. Un anume Feliciano, unul din mulții pretendenți ai Francisquitei, într-o noapte de beție și de ură i-a spus lui Caldevilla tot adevărul. Cum îi văzuse pe îndrăgostiți în Golful Mangrovelor, cum făcuseră dragoste, cum își culcaseră capul unul pe umărul celuilalt, cum el îi făcuse salbă albă de scoici, iar ea cunună de alge. Tot i-a spus Feliciano, nimic n-a lăsat nespus, nici un amănunt. În ziua în care Francisquita s-a întors în Vasco Nuñez de Balboa, turbat de furie Caldevilla a venit să-i ceară socoteală. N-a găsit-o acasă. Acasă era doar sora ei Ines care i-a înmuiat mânia încornoratului cavaler, l-a mângâiat pe creștet și l-a trimis acasă la culcare. Apoi și-a anunțat sora de toată grozăvia, i-a spus să-și pregătesc bagajele, i-a dat toate economiile ei și a trimis-o departe, cât mai departe de casă. La miezul nopții, s-a culcat în locul ei și s-a rugat la Dumnezeu. Astea sunt bagajele, astea două. Da e plătit, să mergem. Buuun... Dar dracul nu își băgase suficient coada. Așa că a trecut pe la Caldevilla și l-a întărâtat, iar acesta orbit de gelozie și de aburii beției s-a întors spre dimineață în casa Mendez pentru a-și duce la capăt planul, ucigând-o pe Ines, din greșeală, în timp ce Francisquita sărea pervazul ferestrei și se îmbarca spre Europa pentru totdeauna, lăsând un bilet cu explicații pe noptiera Doñei Lucia. N-a fost prea greu pentru familia Mendez să ascundă totul și să însăileze din frânturi de întâmplare o altă realitate pe care cei mai mulți au acceptat-o, de teamă ca Luis Caldevilla să nu afle adevărul și să o caute pe Francisquita până la capătul zilelor pentru a o ucide. Aici e, dragule. Uite ăla e vaporul. Cam asta a fost povestea reală a surorilor Mendez - încheie bătrâna privindu-l cu ochii înlăcrimați pe bărbatul împietrit de uimire.
- Deci eu nu sunt....
- Nu, dragule. Nu ești băiatul Doñei Ines, ci al lui José del Carmen Ramírez ce s-a prăpădit de dragoste și dor și al Francisquitei, alintata și nebuna, răsfățata și răzgâiata - îi strigă femeia cu greu de pe puntea vasului. Apoi îi făcu cu mâna și îi aruncă din palmă un sărut.

Ultimul gest îl străfulgeră din creștet până în tălpi. Închise ochii și-l revăzu încă o dată, și încă o dată, și încă o dată, și încă o dată, de o mie și una de ori, ca o bilă de ruletă ce se oprește într-una pe treisprezece negru. Gestul acela îl văzuse de mult mai multe ori, îl vedea în fiecare zi de zeci de ani încoace când se apleca peste masa de lucru și privea în ochi chipul luminos, dulce, cu bucle blonde al Doñei Francisquita Mendez.