Viaţa la bloc

Vieţile oamenilor sunt ca blocurile. Unii trăiesc în zgârie nori, alţii în blocuri cu patru etaje, în vile sau pur şi simplu în demisoluri obscure.

John şi-a modelat viaţa pe măsura unui bloc cu două etaje. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la parter, îşi bea cafeaua liniştit privind uşor blazat la fundul nevesti-sii care se îmbracă pentru prima oară cu fusta cumpărată din Mall, apoi urcă la primul nivel şi-şi toceşte zece ore nervii într-o agenţie de publicitate. Pe la nouă seara, cu creierii pe bigudiuri, alege uneori să urce pentru două ore la mansarda pe care o are comună cu Katy, asistenta şefului, o brunetă subţire care se rujează des şi fumează prea mult pentru sănătatea stratului de ozon şi prea puţin pentru cât de multe prostii spune când deschide gura. Apoi plonjează lin la parter şi se adânceşte în clasicul somn cu vise în culori străvezii în care se întâmplă mai mereu acelaşi lucru straniu: un cutremur devastator care demolează oraşe întregi îl prinde într-o poziţie delicată, cu pantalonii în vine. Iar cărămizile cad, cad în valuri, fără ca el să apuce să mişte un deget.

Alice trăieşte într-un bloc-turn, cilindric şi foarte înalt. De la o vreme nu se mai chinuie să-i numere etajele, fiindcă glisează de la unul la altul cu graţie şi fără a le da o importanţă prea mare. A fost suficient de inteligentă încât să-şi construiască un lift exterior, cu pereţi din sticlă şi cu o viteză de invidiat. Apasă pe butoanele-i aurite cu unghia lungă şi îngrijită a arătătorului drept, surâzând de fiecare dată când se deschid uşile, fie că e vorba de o întâlnire cu consiliul de administraţie al unei firme importante a cărei consiliere juridică o realizează, fie că îşi mângâie pe păr băieţelul blond în vârstă de şase ani trimiţându-l la culcare cu responsabilitatea unei mame care ştie să fie dură şi blândă în acelaşi timp. Pentru Alice etajele blocului ei turn sunt simple prăjituri cu frişcă din care gustă cu naturaleţe. Bijuterii la etajul 12, mătase la 21, bărbaţi în costume Armani la 42, Rudi la 4, spa la 17, Mike la 31... Ca nişte numere la loto, mereu câştigătoare. Etajele ei nu au corespondenţă cu ale nimănui altcineva, sunt puternice şi independente şi asigurate în caz de calamitate.

Ben se sufocă în fiecare zi într-un subsol mizer. A făcut trei copii în cinci ani, convins de către soţia mânată de principii biblice că sămânţa se răspândeşte cu păcat dacă e aruncată pe cearşaf sau în chestii moi din cauciuc. I-a înghesuit pe toţi, rând pe rând, într-o garsonieră care fusese cândva cuibuşorul lor de nebunii. Între timp ginul de proastă calitate combinat în mod fatal cu o eroare de proiectare a maşinii de forfecat de la fabrica unde fusese angajat i-au adus o continuă stare de beatitudine plus-minus o mână stângă lipsă. Aşa că viaţa lui s-a îngropat în mirosul underground, aşezând deasupra un imens bloc de beton care-i taie din start orice posibilitate de construcţie pe verticală, zero în sus, un abis în jos, dar nici o cărămidă în stoc pentru că nu sunt bani iar aburii alcoolului nu produc decât incendii devastatoare.

John, Alice şi Ben stau unul lângă celălalt, aşteptând ca semaforul de vizavi să se înverzească. Maşinile trec în viteză, oraşul şi-a transformat arterele în autostrăzi imense pline de vitezomani fără chip. Poliţiştii sunt doar îngeri, nimeni nu opreşte nebunia iar cei trei habar n-au că niciodată nu se va face verde şi că jocul pe care-l vor juca numaidecât e identic cu cel de pe maşinăriile electronice din copilărie, în care o broscuţă încearcă să traverseze pe celălalt trotuar strecurându-se printre vehiculele care trec în viteză. Aveai trei încercări şi numai o dexteritate extraordinară făcea să scapi broscuţa nestorcită de roţile camioanelor reci, în sunetul unui "oaaac" dezgustător. John e nerăbdător, se foieşte de pe un picior pe celălalt. Alice surâde, poartă un parfum fin şi are fixată privirea în cartierul de vile de vizavi, unde are o întâlnire importantă în legătură cu semnarea unui contract gras. Ben e mahmur şi simte o durere acută în mâna rămasă într-un coş de gunoi de plastic albastru. John păşeşte primul şi se lipeşte imediat de botul unui tir roşu, condus de un grăsan cu mustaţă, personaj de film american cu tiruri roşii, care se asortează perfect cu toate cutremurele din lume. Alice îl urmează, cu pas graţios. Parcă pluteşte printre fiarele cailor putere, ajunge pe linia dublă care desparte cele două sensuri de mers. Priveşte în dreapta dar, vai!, nu există două sensuri, cel puţin nu pe autostrada asta: o limuzină de lux o aruncă din liftul aurit, căderea e lungă şi plină de suspine, fardul se risipeşte conform legilor frecării, bijuteriile se transformă în ipsos - mână de alchimist priceput în lucruri pe dos, pentru care asigurările n-au nici o valoare.

Ben ezită. Face un pas, se retrage, pare să calculeze ceva, apoi se-ntoarce greoi şi traversează pe pasarela aflată la treizeci de metri mai în dreapta. Pe celălalt trotuar, barul e deschis şi ginul prost e la fel de ieftin ca întotdeauna. În subsol miroase la fel, copiii vor merge la şcoală cândva şi nu-şi vor chema tatăl la şedinţele cu părinţii pentru că le va fi ruşine cu el.