Mi-e cel mai greu să scriu despre această zi. A fost ziua începând cu care nu am mai putut scrie nimic cât am stat în Maroc, ci numai după ce am ajuns acasă. Mă sfâșie și mă întregește deopotrivă tot ce am trăit în Sahara. Dar până acolo mai este un pic de povestit.
Să spun că m-am trezit a doua zi de dimineață este impropriu, pentru că nu am dormit deloc toată noaptea petrecută în Valea Dades. De cu seară, după o discuție savuroasă cu Răzvan (Serge) despre geniul și visceralitatea lui Franco, am ieșit cu toții pe terasă și totodată din timp, săvârșind sub luna plină o zi fabuloasă, cu râsete, cu desțeleniri de firi, de idei, de orice va fi fost până atunci stătut. M-am retras apoi în cameră, cu restul de Porto. Când au venit fetele la culcare, eu mă apucasem deja de scris pe balcon și am continuat în noaptea aceea să scriu "pe viu", trăind împlinirea celor mai îndrăznețe și mai romantice visuri pe care le avusesem cu Atlasul, cu pământul Africii, cu lumea arabă, cu cântecele și poeziile sale, cu ochii negri ai oamenilor ei, cu sângele lor fierbinte, cu atingerea profund senzuală a Marocului, cu sărutul soarelui berber și cu goliciunea de marmură a lunii pline. M-am băgat în pat, dar am rămas agățată între somn și veghe, din pricina excitației a tot ceea ce mi se întâmpla. Da - mie, mi...
Dimineața dă buzna prin arcada maură a balconului dinspre Valea Dades de la picioarele noastre. Este glorioasă. Mă spăl pe îndelete, mă gătesc un pic: o cămașă deschisă și un parfum fin fac cât o lume întreagă, mai ales în vacanța (sufletului)!
De pe terasa restaurantului, priveliștea e plenară: găleata de relief în care ne aflăm, plină de vegetație și de un oraș berber din alte vremuri și de pe alt astru (chiar așa, parcă am fi într-un oraș selenar, în viitor, imitând arhitecturi pământene durabile în astfel de soluri), ne garantează inundarea cu lumina soarelui, pe care am ajuns să îl ador ca pe un zeu, așa cum a meritat încă de la prima privire a omului de pe pământ. Mușcatele din glastre sunt roșii, cu frunze cărnoase, mesele grele din mozaic verde sunt ținute pe picioare subțiri și greu de clintit, din fier forjat. Micul dejun - prielnic, cafeaua - numai bună. Mă simt și sunt atât de răsfățată! Ne facem poze unii altora și văii, stăm afară și facem planuri, discutăm un pic despre ieri, un pic despre azi. Zâmbete largi, relaxare totală. Zăbovim până la plecare.
Pentru că aseară am ajuns târziu și nu a mai fost vreme de privit, primul check de pe lista de azi este punctul cel mai înalt, cu imaginea panoramică asupra Văii Dades.
- Un fel de Transfăgărașăn de la Bâlea, ne scoate Cristi, plastic, din visare.
Atât că munții sunt roșii, goliți de vegetație, plini de sculpturi naturale mai greu sau mai ușor de definit. Între ele, "degetele de maimuță", formațiuni vechi de milioane de ani, născute din fundul unei vechi mări pe care s-au depus cantități uriașe de coral și de alte sedimente, compactate de vânt și de timp, într-o varietate de forme.
Se - impersonalul se - fac poze. Eu am abandonat această ocupație. De fapt, nici nu mai știu prea bine unde sunt, nu mai rețin nume, rută, obiective, sunt detașată complet, subțirile fire care mă mai legau de viață, așa cum o știam până acum, au cedat. Știu, ca de la începutul lumii, că la finalul acestei zile mă așteaptă ceva transfigurant. Dar, ieșită din propria-mi viață cum sunt, nici nu aștept, nici nu grăbesc, ci trăiesc desfășurarea pânzei. Drumul în serpentină, curmalii din abundență, soarele printre frunzele lor imense și grele, roșeața pământului și a caselor mi s-au inserat deja în ADN. Cred că dacă m-aș înțepa într-un cactus și ar curge sânge, ar fi cărămiziu-portocaliu.
- Cactuși! Ce mulți sunt, cu fructe! E vremea lor. Aș vrea și eu. Te rog, Rachid, oprim?
- Da, anunță-mă când vezi.
Strig, în vreo trei rânduri, însă muzica și veselia dinăuntru sunt mai tari. Și e bine așa. Lasă, oi găsi în piața din Marrakesh, mi l-or curăța mâini marocane pricepute, oi mânca ușor, mură-n gură, fără să mă mai înțep...
Oprim pe Cheile Todrei și facem o plimbare de-a lungul râului, ocrotiți de pereții masivi ai muntelui. Defileul îngust adăpostește o caravană de nomazi veseli care își spală rufele în Todra, tarabe cu nenumărate eșarfe, rochii și șalvari de toate culorile, clădirile exotice ale unui hotel construit lângă cursul apei și cu muntele-n cap (dezafectat acum, din cauza pericolului de prăbușire) și o turmă de capre păstorită de vreo cinci puști de școală primară, dar care nu știu ce este școala. Cred din toată ființa mea că sunt fericiți așa: indiferent de parcusul și de greul vieții lor în lume, această fericire nu se mai poate lua de la ei, iar în ceasul greu pe aceasta și-o vor aminti, cu biletul ăsta se vor îmbarca mai departe.
Ne îmbarcăm și noi, luând drumul următorului popas, unde mâncăm de prânz. Încerc să trimit informații acasă; mă gândesc că, pe măsură ce ne apropiem de Sahara, o să avem tot mai puțin și ocazia, și semnalul să o facem. Parcă mă pregătesc să las totul în regulă în urma mea. În răgazul unei cafele, urc pe terasa restaurantului. Nu e nimeni - doar cinci rufe la uscat și câteva cioveie aruncate într-un colț. Aș putea să privesc la nesfârșit legănarea asta a rufelor pe acoperișuri... Vântul e moale și soarele mă umple de o energie pe care numai aici am întâlnit-o. Îmi sărută toată fața, toată pielea dezgolită, mă încălzește într-un mod irezistibil, pe care îmi tot vine să îl caut apoi... E o căldură nouă, despre care nu înveți la școală și nici nu o vei cunoaște "în vacanță pe litoral".
După masă, suntem invitații unui magazin de costume arăbești, de unde o să ne putem cumpăra orice outfit ne dorim. Dar musai este să ne luăm câte o eșarfă mare, care ne va proteja de vântul, soarele și nisipul Saharei. Pe dinafară, magazinul e o clădire pierdută-n nicăieri, la marginea șoselei. Pe dinăuntru - un bazar întreg: rochii, eșarfe, șalvari, tachddate, brățări, sacoșe, cămile (de marmură, de lemn, din piele), însemne berbere, djalbe, genți, bijuterii - totul în culorile cele mai vii, rânduite pe rafturi din pământ până-n tavan. Ticsit.
Suntem încurajați să ne îmbrăcăm cu orice vrem, așa că ne facem de cap, ne costumăm ca nebunii, suntem de neoprit și de needucat - e o frenezie și-o bucurie pe capul nostru, ce nu s-a mai văzut!
Lavinia are câte trei rochii, papornițe și eșarfe în fiecare mână și dă senzația că e zeița Lakshmi, rotindu-și brațele într-o perpetuă probă. Liviu îmbracă stângaci rasa albastră, cu broderie tuaregă pe umăr: djalba asta îi e scurtă, dar e scump din cale-afară exact așa! Petre alege mult până culege: în djalba albă cu eșarfă verde, gata! Anca e toată în negru, ca o preoteasă Bene Gesserit, Andreea în indigo, Laura în galben cu verde (ah, cum îi mai ies ochii în evidență pe verdele ăsta!), Serge în alb cu galben, Mitză, Cristi și Costi - tot într-un albastru, Emma și Lili sunt în turcoaz cu galben, iar Lavinia și cu mine combinăm roșu și galben, unitar.
Gătiți, facem poze între curmali, râdem de noi, transpirăm vârtos, ne lăsăm pictați cu henna pe mâini de către fetița patronului, care are vreo zece ani și o îndemânare de invidiat.
Într-un bol, brățări de piele - ne putem alege câte una, cadou. Eu pun ochii pe singura împletită roșie, dar aleg... să nu aleg nimic, presimțind că am de păstrat încheietura liberă. Afară, în fața prăvăliei, din acoperișul înalt, atârnă alte eșarfe lungi, în culori tari, bătute de vânt. În dreapta ușii, pe o măsuță joasă, însoțită de două taburete, ne așteaptă ceaiul fierbinte în păhărele de sticlă pictată și curmale. Ah, curmalele astea, crescute la buza Saharei, sorbind toată dulceața din fiecare particulă de pământ, cu o textură care se topește în gură...!
Ne hotărâm cu ce rămâne fiecare, plătim și, cu greu, ne urnim mai departe. Motorul pornește, poantele și râsetele continuă, Petre scoate iar piesa de rezistență - harta - și face ciorchine în jurul lui. Eu simt cum se strânge lațul, ne apropiem, simt cum mă înțeapă glanda lacrimală și cum mi se răcește capul pieptului, pe căldura asta.
Ultimul popas înaintea Saharei este în Erfoud. Citesc pe Wiki: "This area of Morocco has also been identified as being very similar in appearance and possibly geology to certain areas on the planet Mars." Mulțumesc, asta-mi mai lipsea!
La marginea localității ne așteaptă un pietrar în atelierul său, ca să ne arate uluitoare piese de mobilier, pandantive și obiecte decorative meșteșugite din marmură, doldora de... fosile! Pentru că aici, între Atlas și Sahara, cariere de marmură cu straturi fosilifere (pești, plante și alte fosile marine antice, variind de la strat la strat) vorbesc despre fundul mării de acum 380 de milioane de ani. După retragerea mării, în lipsa oxigenului, mișcările tectonice și temperaturile ridicate le-au împietrit... Astăzi, fosilele sunt comercializate în Erfoud pe scară largă, într-o varietate de vârste, forme și culori.
Ne plimbăm încet printre mese de marmură unicat în lume, de-a lungul rafturilor pline cu geme în forme originare, animale sălbatice, platouri și bijuterii. Cum poate fi totul atât de împietrit și totuși atât de viu?!
Un anumit pandantiv mă cheamă. Îl tot evit, pentru că știu că nu port, mă orientez mai degrabă către ceva practic: un platou, de pildă - pot servi orice pe el, perfect! Mă cheamă iar; e o fosilă decupată în formă de melc, în nuanțe pământii, încrustată în argint. Mă face să îl strâng în căușul palmei, îmi spune că-i al meu. "În regulă, te iau." Și are el rostul lui, hărăzit, ca întregul vis din care face parte, dincolo de mine...
Slăbiciunea mea pentru fosile a început odată cu cartea Făpturi uluitoare de Tracy Chevalier[1], biografia lui Mary Anning, paleontolog timpuriu, din secolul al XIX-lea. Cartea urmărește prietenia dintre două englezoaice din ținutul Dorset, puțin compatibile la prima vedere și totuși girându-se reciproc în pasiunea lor comună pentru descoperirea și colecționarea fosilelor, adică atunci când vine vorba despre viață și moarte. Mi-a dăruit-o Lelia, care de mai multă vreme nu se mai bucură de bucuriile mele, sau cel puțin nu o mai arată; nu m-a întrebat nimic despre Maroc și asta nu-i a bună. Noi nu eram așa... Asta o să-i duc!
Dar îl văd cu coada ochiului pe Serge în capătul opus al sălii, aproape leșinat, sprijinindu-și capul în mâini pe o masă cu fosile marmorate, de zeci de mii de euro.
- Care-i treaba, Răzvane? îl întreb, încercând să rămân liniștită.
- Mi-e rău.
- Probabil nu ai băut suficientă apă. Mă duc să-ți aduc, dar acum dă-mi un pic mâna.
O iau pe cea mai apropiată, stânga. Încep să îi întind ușor nodurile de sânge de pe vena încheieturii și îi spun în gând, cu toată dragostea, o rugăciune. Îl privesc cât e de neajutorat, îi zâmbesc cu încredere.
- O să fii bine, îi zic zâmbind în continuare și văd cum i se schimbă respirația, oftează, se liniștește, cască, îi este somn - gata, a ieșit.
- Știi, chiar te pricepi, îmi zice pe jumătate epuizat și adormit.
- Păi, dacă vreau să te ajut, râd eu, în timp ce mă duc la frigider, după apă. Bea-o pe toată, dar ușor, cu înghițituri mici. Rămâi aici, jos. Când suntem gata de plecare, vin eu și te anunț.
Apoi, parcă țintită, știind bine ce am de cumpărat pentru Lelia, găsesc din câteva priviri pandativul ei: mai mare decât restul, așa cum e ea față de noi toți, cu mult galben și portocaliu, solar, de chihlimbar, ca părul ei ondulat și des, iar pe dos, sidefat tot. Pe acesta chiar îl înșfac. Adaug animalul meu preferat, un elefănțel mic de marmură, și mă duc spre casa de marcat, în timp ce grupul strigă adunarea.
- Hai, Serge, on y va!
Afară e roșu, praf, soare, iar după-amiaza se cunoaște că e târzie.
- Ce bine că e cald! ne întâmpină Cristi ironic, cu gura până la urechi.
Da' chiar! Nu mai fusese de mult, ce ne-am fi făcut după atâta vitamina D câtă am înmagazinat zilele astea, ca gâștele?! Râd cu poftă, mă destind. Serge și cu mine urcăm ultimii în minibus. Trag ușa tare după mine. Demarăm.
Rachid preia manșa întregului scenariu și pune muzica, acea muzică: una după alta, melodiile curg meditative, nostalgice, despre Africa, despre Sahara. În față, Laura face playlist pe Shazam, iar Liviu se asigură că Rywaia - "Dragostea ta e o poveste" - cântă în buclă.
În jurul nostru încep dunele de nisip, mai întâi înțesate de curmali, apoi tot mai pustii. E o lumină de un galben-închis - nu știu dacă din cauza nisipului sau a asfințitului, probabil amândouă. Tot ce era prefigurat în Valea Ounila - Dune, Arrakis - de aici încolo începe să se concretizeze. Cât am visat la locurile astea, citind despre ele, zugrăvindu-mi-le-n cap!
Tot ce vedem de jur împrejur este o mare galben-roșiatică, până la orizont și dincolo de el.
Oprim la ultimul magazin din lume, de unde îmi cumpăr multă apă și cea mai mare cutie din curmalele cele mai scumpe.
... Îmi amintesc ca-n transă indicatorul hilar cu "Sahara" către stânga, riadul luxos din pustie, aproape de asfințit, în curțile căruia ne-am schimbat (eu - febril, intimidată de întinderea deșertului de la poartă) și în încăperile căruia am lăsat bagajele "mari", din nou luându-ne la noi doar strictul necesar pentru o noapte rece; apoi, ultimii doi curmali înfipți în nisip și copiii deșertului jucându-se pe dune.
Mă uit lung la această "poză", hipnotizată: iată pagina din cartea de colorat, este aievea! Respir greu, mă prăbușesc în plâns. Aveam cinci ani... Atât de tare poate să te poarte un vis?! O jumătate de viață?! Până la capătul lumii?! Oricât, până se împlinește, căci el are veșnicia la dispoziție. Ah, cum și-a făcut de cap cu mine - I didn't stand a chance, did I?!
Cămilele ne așteaptă resemnate, cu picioarele sub ele, cu șeile zdravăn legate. Mă duc direct la a mea, am așa mult exercițiu în a alege cu inima...! E cea mai galben-bej, toată ca de chihlimbar. Știu deja că nu are nume. Îi spun Letitia, în engleză.
Mă urc în șa, o mângâi pe cap cu mâna pictată cu henna, îi vorbesc, se ridică cu mine cu tot, întâi pe picioarele din spate, parcă aruncându-mă în cap, apoi pe cele din față, dându-mă puternic înapoi, într-un balans pentru care e bine să fii măcar un pic pregătit.
Am încălecat "viermele", îmi spun, zâmbind către Frank Herbert.
Pornim. În spate, soarele imens și roșu apune în cazemata riadului. În față, de după dunele de nisip, se ridică luna plină. Iată-ne, în șir indian de cămile, ca un vierme lung, călărind dunele, iată "fremenii" lui Herbert. Acum înțeleg: free men, oamenii liberi - berberii!