Respir adânc, încercând să îmi conștientizez emoția. Mintea mi-e goală, a coborât nu numai în inimă, ci în tot corpul, și nu mă voi opune deloc. Nu mai sunt a mea, nu mai sunt pe pământ, cu atât mai puțin pe măsură ce înaintăm către noapte. În mișcarea molcomă și legănată a cămilelor, pare că ne ridicăm în ceruri, îndreptându-ne direct spre lună. Pe cerul albastru-închis spre negru, norii de un alb-gri arată ca niște orașe suspendate, cu o viață a lor, plutind într-o mare de lumină - lumina lunii. Pare că, odată ajunși în primul "oraș", pe o cale inedită pe care nu o putem vedea de aici, ne va asigura accesul către următorul nor, de mai sus și, din câteva fragmente asemănătoare, precum turnantele spre vârful unui munte, vom ajunge la ea. Numai cămilele știu calea.
O nostalgie fără început și fără sfârșit pune stăpânire pe mine. "După Sahara, ce mai poate fi...? Eu venisem ca să rămân aici și acum, pentru totdeauna", îmi spune inima, umplută până la refuz de visul ei. Când colo, asta ar putea fi ultima noapte de vis, și la propriu, și la figurat, sfârșindu-se odată cu deșertul, mai rău ca ultima noapte din lume...
"Ce-o fi fost în capul meu, cum mi-am putut închipui că o să rezist, că mă vor ține băierile sufletului la un asemenea vis? Cu germenii lui în mine, de ce nu am tăcut, cuminte? Cum l-am putut provoca, crezând cu mândrie că eu îl împlinesc, spunându-i în față că el are nevoie de mine? Ooo, cum mă va mai lăsa el de prădată după ce se împlinește! Ca un amant, care pleacă fără să îți spună de ce nu mai stă... Cum mai rămân eu întreagă după toate astea? Ce-o fi fost în capul meu?"
Nu mai încape decât o singură soluție: e clar că o să-mi fie un dor crunt de întreaga magie a acestor zile, așa că voi privi și voi trăi totul cu toți ochii deschiși, mă voi uita în ochii și la corpul său eteric, de vis (un soi de Luceafăr e visul ăsta al meu!), îl voi urmări cum se întâmplă până la cel mai mic detaliu și cum pleacă după, știindu-l împlinit și prin mine, lăsând orice resentiment și regret să alunece pe lângă mine, prin mine, ca să aflu apoi cine am rămas.
Acolo am simțit că m-am cunoscut întru totul, că ființa mea și-a atins expansiunea maximă de până atunci. Deși infinit, Universul se limita bucuros la cerul nopții, ca o piele nevăzută, fină, subțire, nevralgică, dar elastică și nemuritoare, pe care aproape că o atingeam cu buricele degetelor, resimțind-o pe toată pielea mea, și totuși rămânând departe.
Închid ochii treji și seci și privesc în interior. "Tot răul spre bine", îmi spun și transform otrava în apă vie: golul și nostalgia devin în inima mea modestie și recunoștință, iar durerea dorului - bucuria că măcar a existat.
Este exact ca "litania împotriva fricii", cu care Frank își începe, ca o premisă, celebrul său roman spiritual:
I must not fear (înlocuiesc/adaug eu sorrow, care e tot o frică, derivată).
Fear is the mind-killer.
Fear is the little-death that brings total obliteration.
I will face my fear.
I will permit it to pass over me and through me.
And when it has gone past, I will turn the inner eye to see its path.
Where the fear is gone, there will be nothing. Only I will remain.
Clară, imensă, emanând o lumină și o energie năucitoare, luna ne trage către sine, ca pe un fir de ață. Și în dialogul acesta mut și hipnotic, îmbrobodiți cum suntem și la cheremul cămilelor, suntem inițiați în spiritul deșertului, devenind - fie și pentru o noapte, dar o noapte întreagă, cu o lună întreagă - copii ai dunei, oameni liberi, berberi!
O incantație nepământeană se aude din față: e Jamaica, the boylghman, călăuza noastră, cu djalba roșie și turban portocaliu.
- Ce cântec e ăsta, Jamaica?
- Nu știu, nu are nume.
Nici cântecele nu au nume. Trebuia să mă aștept.
- Zi-i mai tare. Ce zice?
- Nu cânt bine, nu am voce, doamnă.
- Pentru mine e dumnezeiesc. Te rog, cânți mai departe? Pentru mine...
- Pentru dumneavoastră, da.
Nu ne mai vedem fețele din pricina nopții, dar se simte că zâmbim amândoi.
În spatele meu, Roger al Laviniei o leapădă. Așa fac cămilele din când în când: se opresc și se așază pe nisip, să te dai jos de pe ele. Nu mai vor mai departe... Lavinia îl înțelege, îl alintă și pornește vitejește pe jos, pe lângă Roger, o vreme. Apoi prinde viteză și o vedem în fruntea "caravanei", lângă Jamaica.
Mai în spate, Liviu. Și-a botezat cămila Negruța și o îndeamnă ardelenește, în spirit și-n vorbă:
- Hai, Niiegruța, tată! Hai, că tu ești cea mai iiute, hai să îi întrecem pie tăți, uite-acuma, în curba asta!
Râsete.
- Lavinia, tu ce mai faci? vrea Liviu să îi întoarcă cuțitul în rană.
- Conduc caravana!
- Apoi, dintr-aia nu mai ajungem noi!
Ah, Liviule, ce doctor de suflete-mi ești! Râd, râd ca pentru prima dată în lume, râd cu poftă, râd repetat, de câte ori îmi spun în minte cuvintele astea simple și mucalite, imaginându-mi tot planul nopții dat peste cap, rătăcirea caraghioasă în pustiul Saharei, dintr-un motiv atât de banal, mersul nostru fără căpătâi. Cristi completează:
- Hai, că în ritmul ăsta, în două ore suntem în Algeria! Și mascați așa, putem să spargem și-o bancă!
Râdem cu toții. Încep să cobor din ceruri odată cu atingerile astea umane, mă împământenesc ușor-ușor, la loc, dar... nu mai sunt eu, cea de acum două ore.
Se întrevede tabăra. Când ne apropiem, descoperim că e peste așteptările noastre: torțe dantelate ne așteaptă la intrare, în fața unei perdele de pini prin care luna ne întâmpină din nou, ca pe niște prieteni vechi. După perdea, tabăra în sine este formată dintr-un patrulater cu zece corturi mari, albe, din pânză groasă - patru de-a stânga, patru de-a dreapta; în față, pe mijloc - cortul cel mai mare, care ține loc de sală de mese și de salon, iar în capătul opus - un cort deschis, numai cu doi pereți, cu perne și canapele, unde suntem invitați, după cină, să petrecem.
În interior, corturile sunt înnobilate cu paturi din fier forjat vopsit în negru, cu lenjerii albe și perne multicolore, cu duș, toaletă și lavoar de marmură, cu feronerii din bronz, ornamentate. Afară, între toate corturile - alei de covoare persane așezate direct pe nisipul Saharei, în combinații de roșu-grena cu bej, iar în fața fiecărui cort, câte un felinar mare - dantelat și el, sprijinit lângă traversă - marchează intrările. Lângă fiecare felinar, câte o măsuță cu două-trei scaune, cu perne albe și confortabile, în caz că vrei să șezi afară în noaptea asta...
Deasupra tuturor, luna - cel mai mare felinar - desăvârșește, cu lumina ei și norii dimprejur, misterul și povestea noastră. Căci este exact cum se aude din telefonul lui Rachid: "And the moon is the only light you see." Iar Cristi mă invită la un blues forțat, în ușa "cantinei". Din cauza diferenței (mari!) de înălțime, figura de final ne iese împiedicată, așa că râdem și mergem la masă.
Deloc nu mi-e foame. Lavinia, Emma și Laura sunt barmanițele perfecte pentru această seară, împărțind cu două mâini Schweppes cu gin tonic. Îl corupem și pe Rachid la băut, nu ne mai pasă de nimic! Rând pe rând, cortul se umple - și de bucate, și de oameni:
- Te-am văzut, te-am văzut cum ai călărit cămila, cum înaintai prin deșert, tot o fentă și-un tendon! îmi strigă Liviu din capătul celălalt al mesei.
Mă prăpădesc de râs cu omul ăsta. De unde-și scoate expresiile?! Și-apoi, cât de departe eram de tendon, că de fentă nu mai zic?! Dar omul ăsta... ceva-ceva a văzut și bine le mai zice!
- Lasă, că nici cu Negruța nu ne-a fost rușine, decât că...
Și Cristi scoate telefonul, ca să îi arate lui Liviu că, de la spate, Negruța lui este toată-toată un cămiloi de toată isprava!
Râsetele umplu masa, Liviu cade în denial, paharele se ridică și tot Liviu o întoarce ca la Ploiești:
- Eu zic să bem pentru Petre, că el, săracul, a avut cea mai urâtă cămilă dintre toți!
Valuri de râsete, cu Petrică în frunte.
Mai târziu, în noapte, în jurul vetrei cu focul arzând puternic, Cristi, Jamaica și Rachid ne-au cântat la tobe, iar noi ne-am lăsat băgați în transă de ritmurile marocane, dansând sălbatic. În fotografii, se văd fețele noastre transfigurate, luminate de limbi de foc. Iar mai încolo - de lumina lunii pline, sus, pe dunele Saharei, deasupra taberei, unde am ales câțiva dintre noi să ne întindem rânduit sacii de dormit, sub cerul liber, pe nisipul rece galben-cărămiziu, pentru prima și poate ultima dată în viață.
- Se mai duce vreunul la baie sau pot să sting lumina? întreabă Liviu lângă mine și iar ne bușește râsul, apoi închidem fermoarele și ochii.
Iaca mica Sahară din Imlil, casa galbenă cu tavan indigo. Am adormit ca-n comă. M-am trezit la un moment dat, ușor înfrigurată. Nu înțelegeam deloc unde sunt.
Luna plină - singur paznic treaz -, cerul spuzit de stele, nisipul Saharei rece și alunecos la atingere, sacul de dormit cald și ocrotitor. Mi-a luat multe secunde să mă smulg din vis, ca să înțeleg realitatea din jur. Dar asta se întâmpla pentru că amândouă erau, de fapt, una și aceeași.
Atunci s-au potolit toate, atunci toate s-au împăcat, atunci am încetat să mai vreau.
Și-am adormit la loc.
