- Hai, treʼ să merem, bună dimineața!
Din nou, senzația de ireal: ce e cu corturile astea? unde sunt? e încă noapte, cât e ceasul? A, ceasul... Aici, pe dune, noi nu l-am mai pus să sune. Aseară am fost de acord să ne trezim foarte devreme, pentru răsărit. Suntem chemați să ne strângem bagajele, să încălecăm pe cămile și să pornim spre civilizație. Răsăritul îl vom admira din drum, de pe dunele mai înalte.
E rece. Mă grăbesc încet (quo vadis?), să nu uit ceva, să eficientizez împachetatul. Mă gândesc dacă o să pot strânge sacul de dormit cum trebuie, pentru că tremur - nu știu dacă de frig sau de emoție, probabil de-amândouă. Deși tabăra forfotește, toate în jur par încremenite într-o aură albă, rece. În timp ce-mi strâng lucrurile, ochi de-ai mei nevăzuți mângâie fiecare detaliu: nisipul aproape roșu, corturile, covoarele persane, darbouka culcate lângă vatră, mesele și scaunele goale, felinarele stinse...
Trezitul devreme și faptul că "am de lucru" (îmi pun tricoul cu Sahara, eșarfa pentru vânt, sacul și rucsacul, apa la-ndemână) mă țin departe de bocit. Însă fac totul cu mâinile altcuiva, căci eu sunt încă în brațele Saharei, rugând-o să facă cumva să ne rețină pe toți, dacă numai așa mai pot rămâne.
Privesc prin perdeaua de pini, către cămile. Luna încă nu a apus: e clară și plăcut obosită, la capătul acestei nopți. În nimbul de lumină care precede răsăritul, vedem bine și ne recunoaștem fiecare cămila. Unele se lasă ușor încălecate și se ridică, altele mai fac nazuri. Când ne găsim toți treisprezece pe câte patru picioare, ne punem în mișcare.
Privesc mult în jos, către nisip, urmăresc cum se adâncește fiecare copită în nisipul ăsta ca în niciun alt sol, ca în nicio altă textură de pe lume, evident... Îmi amintesc cu o plăcere nebună frânturi ale serii dinainte, închid ochii vrând să le păstrez, vrând să mă închid cu ele adânc, în suflet. Aș vrea ca drumul ăsta să nu se mai termine niciodată. Să mă legene Letitia la nesfârșit, până adorm, și să cad în visul cel mai adânc, în care sunt tot aici.
Astăzi văd mai clar detaliile peisajului, dungile desenate pe dune: multe, paralele și sinuoase, urmând mișcarea vântului care le-a atins. Dedesubt - sare, cărbune, cupru, uraniu, mangan, wolfram, plumb, titan, zinc. Dar cea mai mare bogăție - care într-un viitor mult mai apropiat decât credem s-ar putea să nu mai fie bogăție doar aici - rămâne apa. Îmi vin în minte lavoarul de marmură verde și apa "curentă" din cort.
Se pare că cea mai mare resursă de paleo-apă (adică strânsă din paleozoic) din lume este, paradoxal, fix dedesubtul nostru. Rachid ne confirmă că pânza freatică nu e la mare adâncime (începe la 10-15 metri sub noi și ajunge până la 200 de metri), însă apa nu e tocmai în regulă. În bazinele acvifere, pe teritoriile din preajma oceanului, apa dulce se poate combina cu apa sărată, sau poate fi radioactivă (de altfel, o simțiserăm și noi cam ciudat, cam sticloasă, alunecând pe piele). Totuși, Libia a realizat, pe porțiunea ei de Sahara, un proiect colosal: 1.300 de puțuri de mare adâncime străpung nisipurile Saharei libiene, extrăgând zilnic aproape șase milioane și jumătate de metri cubi de apă. O conductă cu diametrul de patru metri și lungă de 4.000 de kilometri, cea mai mare conductă de apă dulce din lume, transportă prețioasa resursă spre orașele libiene din nord.
Andreea ne atrage atenția că e timpul să oprim. Răsare soarele. Îmi amintesc de frica ei de aseară de a călări cămila, deși se descurcase de minune cu catârul en descendant l'Atlas. Eram chiar în spatele ei și îi povesteam despre voluptatea pe care ar putea să o simtă dacă și-ar preda complet controlul, încurajând-o să aibă încredere în animalul acela născut și trăit în nisip, pentru că era cel mai în măsură să o poarte sigur și frumos în lumea aceasta a lui, urcând și coborând de pe dune. Iar Petrică, din față, o ținea de mână - incomod pentru el, însă cu toată siguranța pentru Andreea, care în noaptea aceea și-a îngropat angoasa în nisipul Saharei.
Facem ceva manevre, ca să poziționăm cămilele la baza celei mai înalte dune din apropiere. Descălecăm și ne grăbim să o urcăm pe jos. Însă - ha! -, e așa o păcăleală, o altă iluzie a pământului ăstuia. Nu poți să faci nimic în grabă. Stai așa! Într-un fel era pe lângă cămilă, în plan orizontal sau în tabără, și altfel când te încontrezi cu duna: piciorul se adâncește ireal de mult; numai dacă nu te lași cu toată greutatea și nici într-un caz cu toată viteza, așadar cu toată forța (un pic de fizică, adică filozofie a naturii), numai când așezi piciorul ușor, conștient, și te înalți puțin de la pământ, abia atunci reușești să deranjezi doar straturile superficiale de nisip, care îți permit să înaintezi, nu și pe cele nevăzute, care, odată mișcate, te trag la adânc... Nu e la fel și cu omul, și cu tantrumurile lui...? Nu e la fel și-n viață...?
Nisipul e galben-închis spre cărămiziu, iar în vastitatea deșertului aproape roșu, ilustrând cel mai bine (care altul avea să o facă?) sintagma "fire de nisip": când îl iau în căușul palmei și îl cern printre degete, pe mână nu îmi rămâne absolut nimic, căci fiecare granulă este ca o piatră de sine stătătoare, în miniatură, formând, "fir cu fir" și într-o libertate totală față de întreg, cel mai mare deșert uscat din lume.
Pe muchia dunei - în care am senzația că o să mă tai, atât de bine a ascuțit-o vântul - primesc tot ce are orizontul să îmi dea: soarele, lumina și căldura lui. "Asta o fi baia de soare", îmi zic. E galben peste tot și o energie formidabilă ne hrănește pe cât de evident, pe atât de subtil. Rămân la încărcat o vreme. Totul e la fel de bogat și cu ochii închiși, și cu ei larg deschiși: nouă milioane de kilometri pătrați de deșert...! O rețea de panouri solare, instalate aici, ar putea acoperi lejer întregul consum de energie al Europei.
Din ce se încălzește tot mai tare în jur, din aia ne adâncim în nisip și ne tot schimbăm poziția ca să rezistăm... Ne retragem pe rând, molipsitor, către cămile și mai trecem o dată prin emoția încălecatului și acceptatului - iată ce grea e rana respingerii, până și de la o cămilă care nu vrea să se ridice, la o adică! Ne reluăm traseul spre apus.
În dune, urmele copitelor pare că rămân ca în piatră, pentru totdeauna.
Facem poze. Deja suntem maeștri la poze din mers. Cu soarele în spate, desenăm niște umbre de toată frumusețea, iar cadrele prind întregul șir, oglindit peste Sahara.
Ce mai cântam aseară pe aici, de mama focului, "Un cămiloooi/Se legănaaa/Peee o pânză de păianjeeen..." și "Dorule, măi, dorule", ce ne mai împingea Cristi de la spate ("Hai mai repede, că ne-apucă ploaia!"), ce mai încuraja Lavinia la Roger ("Hai, Roger, hai, fă-i pe fraieri!") și Liviu pe Negruța lui la câte o coborâre de dună ("Bravo, Niegruța, iar ai fost cea mai bună!")...
Nu ne putem abține nici azi și glumim pe seama Negruței și a Cocuței lui Petrică. În urma ultimelor constatări, de dimineață i-a schimbat numele în Ugly Kid Joe:
- Chiar dacă am cea mai urâtă cămilă, măcar am stil!
Râde tot cârdul - și parcă și cămilele râd cu noi, că doar am împărțit atâtea!
Se zărește riadul. Luna, dezvrăjită de lumina zilei, apune peste zidurile lui. O melancolie cumplită vrea să mă cuprindă, ca o umbră mare cât Sahara. Nu mă lupt cu ea, nu pot să mă pun cu așa ceva. Dar îmi ocup corpul, deși fâșie cu fâșie mi se dezlipesc straturile de suflet, ca plasturii de pe răni: facem ultimele poze de grup în deșert, mândri de tricourile noastre, ne luăm rămas-bun de la cămile, întoarcem spatele Saharei și ne îndreptăm spre riad, spre bagaje, spre plecare...
În camera mare și înaltă care ne-a găzduit rucsacurile, trag de timp și mă hotărăsc să fac câteva ture de piscină, atât arată de îmbietor și exotic. Chenarul ei ud, de piatră, strălucește în lumina soarelui dimineții, câteva vrăbiuțe se bălăcesc pe el, flori colorate urcă pe zidurile grădinii interioare, șezlonguri lungi așteaptă, încălzite, trupuri noi. În logiile din față, o parte dintre noi se așază la cafea și mic dejun, în cele din dreapta, o altă parte aduc bagaje și se foiesc.
Mă cufund în apă. Uit, spăl, vindec, răcoresc. Înot cu sete - de, ca după deșert! - mai multe lungimi de bazin. Cât e de bine! Apa e răcită binișor după noaptea sahariană. Ies, mă bucur de căldura tot mai puternică de afară, de duș, de haine curate, de cafea, de un pic de mâncare...
Tot ce am parcurs în ultimele două zile cu mașina avem azi de întors înapoi. Și la propriu, și la figurat. Așa că... da, exact:
- Yala-yala! strigă Rachid, iar eu mă conformez prima. Restul, cu greu. Cel mai greu în dimineața asta, toți.
Singură în curtea imensă a riadului, încerc să privesc spre deșert. Nu pot. Nu pot să îmi iau rămas-bun. Un soi de disperare ar vrea să îmi sugă energia. Dar, învățată de acum, o confrunt: mă uit către întinderea galbenă, cu soarele galben deasupra, și prefigurez - ca un ritual funebru, așa cum își dau indienii foc și se lasă plutind pe Gange - îmbrățișarea Saharei, cu nisipul ei tot mai fierbinte topindu-mi corpu-ntreg, mistuind-mi arsura disperării în propria arsură și primindu-mi spiritul într-al ei!
Nu îmi amintesc cum și când am urcat în minibus, cum au fost primii kilometri dintre Merzouga și Ouarzazate, dacă am vorbit sau am făcut ceva. Cred că am fost amorțită și, cu siguranță, o vreme complet absentă. Apoi, epuizată pesemne, știu că am adormit...
M-am trezit cu tot Marocul la geam (cactuși, curmali, berberi, culori, basmale, muzică), în dreptul unei cafenele, unde ne-am revigorat nițel. Emma s-a apropiat de mine:
- Întinde mâna! și îmi prinde la încheietură... brățara împletită roșie, de la magazinul de haine arăbești!
- Dar e a ta, Emma! Nu, te rog, nu aș putea să o port...
- Ba o s-o porți, pentru că eu oricum o s-o pierd!
Îmi dau lacrimile, căci are dreptate, dar mai ales pentru cât de ușor se leapădă de sine. Ca să îmi mute gândurile, îmi spune că a făcut ordine în poze. Începe să îmi arate din ele și, tot arătându-mi... "Mi-e dor de tine", primesc mesaj de la Maroc. Hm! Ce frumos, nu mă așteptam... Nicio altă senzație din lume nu egalează măgulirea, așa că răspund: "Sunt încă aici. Am avut patru zile intense împreună, putem să mai trăim încă patru, dacă vrei." Și vrea.
Prânzul îl luăm în Taourirt Kasbah, la porțile Saharei, pe lângă zidurile vechi ale cetății. Restaurantul are cactuși și curmali în curte, gardul năpădit de flori cyclam, muzică pop din anii '90 în buclă, o terasă pe care o ocupăm în întregime și... bere!
În timp ce așteptăm mâncarea și savurăm o mică (0,25 litri!) "berrre-rrrece", din vorbă-n vorbă punem la cale excursia ultimei zilei din călătoria noastră: o zi neprogramată, întrucât Lufthansa ne-a făcut-o cadou, anulând un zbor. Eu, Lavinia și Emma cochetăm cu Casablanca. Dar inspirați de Liviu, Andreea și Laura, care își luaseră trei zile în Essaouira la finalul sejurului, și încurajați de Rachid, îi antamăm pe loc minibusul pentru ziua cu pricina, ca să mergem cu toții, așa cum spun les trois connaisseurs, în pitorescul oraș de la ocean.
Mâncăm de toate, până ne săturăm și încă pe deasupra, de poftă. Cu burțile puse la cale, întindem încă 300 de kilometri înaintea noastră. Drumul nu este exact același, iar Atlasul îl vom traversa printr-o altă trecătoare. Peisajele, în parte, se aseamănă. În afară de oaze și de sate berbere, e și mult pustiu - cu turme de capre fără păstori în mijloc -, sunt multe construcții abandonate, copii murdari și maghernițe insalubre. Dar înregistrez toate neajunsurile acestui pământ ca și când ar fi defectele unui om: ce sens are să mai vorbești despre ele, după ce le-ai văzut? Cu defectele nu poți construi niciodată nimic. Da, le știi, îți amintești să ții balanța cum trebuie când e cazul. Însă de trăit și de ridicat lumi, numai cu calitățile și cu inspirația poți.
Timpul nu trece tocmai ușor, chiar dacă ne luăm cu toate stilurile de muzică, de ajungem până la rap marocan!
- E numai 6:30, zice Cristi. Acu' jumaʼ de oră, când m-am uitat la ceas, era 6:25!
Atlasul Înalt se înfățișează în apus, cu versanții albiți și cu dâre din lumina asfințitului pe creste. Mă uit la masivitatea lui, ca din zilele Facerii, și îmi amintesc cu câtă dragoste l-am urcat. Și acum, după câteva zile, mi se confirmă ceea ce am simțit și am scris de pe vârf în mesajele către cei de acasă: "...eu și Toubkhal ne-am cunoscut unul pe altul, deplin, o singură dată, pentru totdeauna. Pentru o clipă, care-mi va rămâne veșnic, eu sunt vârful Munților Atlas." Zâmbesc împlinită, privindu-i pe geam.
În cumpăna munților, vântul bate strașnic, frigul râde de tricourile noastre, cafeaua ar începe să ne înfierbânte, pe Lavinia o agață un negustor cu fler ("Ai văzut, prin geam m-a mirosit, ai văzut?!"), însă "glasul conștiinței" mimează din buze, fără sonor, de rușinea lui și a noastră, de după portiera mașinii:
- Yala-yala! citim pe buzele lui Rachid.
- Yala-yala! îi întoarcem replica, cu sonor, și râdem cu toții la unison.
Cristi ne numără din nou, ca la fiecare urcare în bus din călătoria asta, și decretează obosit:
- Suntem 15, dar lasă, că o să ne treacă!
Din difuzor se aude Romica Puceanu. Ibrahim ia în față un berber de pe drum și pornim tot în jos, "la Marrakesh, birjar!". Facem glume și râdem pe marginea versurilor. În câteva sute de metri, berberul coboară, iar noi suntem convinși că numai Romica Puceanu l-a împins la asemenea gest: that's it, I'm out of here!
Ibrahim o ține întins, și, în respectul și "dizrespectul" legii, reușim să ajungem, la limită, până la ora 9:00 seara, la Marrakesh.
Ne dăm jos, pe noi și pe bagaje, în mijlocul unui vacarm, amestec de culori, viață de noapte, piață de noapte, muzică, veselie și mizerie. Ne ținem după Rachid, care parcă face tot ce poate să ne rătăcim, la ora asta, cu oboseala în oase, printre străduțe, înaintând cu viteză și aparent fără noimă.
Ne oprim pe cea mai îngustă dintre toate. De jur împrejur, numai ziduri. Ușa din lemn masiv se deschide și... intrăm în rai (căci asta și înseamnă "riad", casa oamenilor bogați): în mijloc - apa albastră-străvezie a unei piscine, pe fundul căreia e desenată Africa din mozaic negru. De jur împrejur, pe trei nivele, balcoane din care se intră în camere, cu ferestre dând tot în această incintă îmbrăcată în pereți și perdele albe, draperii și perne roșii, împodobită cu lambriuri și stucaturi la uși și la ferestre, cu balustrade din fier forjat negru și cu scări ascunse de acces, ca să păstreze taina.
Cum privești în sus, în locul tavanului e cerul liber. Răcoarea nopții și luna plină intră nestigherite, scăldând tot riadul și alungându-ne oboseala. În cameră, pături generoase și cearșafuri albe, perne mari și băi îmbrăcate în marmură și mozaic.
Mă răcoresc în piscină, căci e prea ispititoare. Apoi urc pe terasă cu restul de Porto. Acolo, în spatele unui cort imens, pe canapele și perne multicolore, la lumina masivelor felinare dantelate, de exterior, toți sunt relaxați, cu paharul în mână, cu țigara începută, discutând care-cum, cu tot mai multă plăcere. Mă uit cu dragoste la fiecare și la toți. Ce frumos ne înțelegem, cât de firesc am respectat spațiul și cuvântul celuilalt în orice discuție sau apropiere - numai înțelegere, bucurie și râs am avut unul pentru altul, în fiecare zi. Ce oameni grozavi trebuie că suntem, căci n-o fi la îndemâna oricui să se armonizeze cu alți doișpe oameni, zi de zi, aproape o săptămână, stând tot timpul la un loc!
Privesc peste terasă: Medina Marrakeshului e luminată, zgomotoasă, pestriță, debordând de energie și senzualitate.
După miezul nopții adorm buștean, simțindu-mă cea mai norocoasă și mai recunoscătoare ființă de pe pământ în brațele acestui oraș pe care simt că îl cunosc dintotdeauna și pe care abia așteptăm să îl descoperim, cu toții, mâine dimineață...
