E prima zi în care încalț sandale și îmbrac o fustă - simt că plutesc. De când am coborât de pe munte, am încercat în fiecare zi să mă integrez în peisaj cu îmbrăcămintea: să port bej și albastru, ca să nu rup coerența cu locurile, culorile și sentimentele. Am fost sfătuite să ne acoperim umerii și o fac din ceva mai mult decât respect. Azi sunt îmbrăcată într-un maiou negru cu decolteu bărcuță și într-o fustă de mătase neagră cu un model alb, discret. Sunt încălțată cu sandale lăcuite de culoarea cuprului, pe umeri am eșarfa de un albastru-gri, iar în spate, rucsăcelul albastru.
Micul dejun se servește pe terasa de pe acoperișul riadului. E dispusă pe trei nivele, iar la cel pe care mâncăm se află o masă lungă, de 10-12 persoane, din fier forjat, cu scaune asortate și pernuțe moi, albe, legate cu funde. Între zidurile înalte cresc plante decorative imense și flori din abundență. Într-un colț, un foișor - tot din fier, vopsit în verde, întruchipând o iederă ca un labirint. În fine, canapele generoase, cu perne mari, albe și îmbietoare te țintuiesc la măsuța joasă, din fier și mozaic, pe care încep să vină, la cerere, tot felul de bucate.
O jumătate de nivel mai sus se găsește cortul în care am petrecut aseară, la lumina lunii și a felinarelor. Iar o jumătate de nivel mai jos, un spațiu intim, cu o singură masă - un fel de separeu între lume și cer, căci acolo numai din greșeală poți ajunge și numai fără voie ți-o fi sortit să rămâi. Podeaua este numai și numai din piatră - groasă, în culori pământii. Aș merge desculță, ca să îi simt toate rugozitățile.
Mă așez în foișor, pe una dintre canapele, mă însoțesc cu o cafea aproape fierbinte - îmi place așa mult cum miroase! - și mă încălzesc în răcoarea dimineții. Sunt vioaie și veselă, mă inundă o energie nouă: i-am dat voie Marrakeshului să își facă de cap, să îmi ofere ce vrea el, dar să țină minte că eu, dacă e să îmi doresc ceva de la el, vreau maxim trei lucruri, pentru că doar pe azi îl avem: să mă rătăcesc pe străduțele Medinei, să cumpăr câteva cadouri și să am parte de un hamam autentic.
Fix asta le spun și fetelor, Andreea și Laura, așezate una de-a stânga, cealaltă de-a dreapta, când mă întreabă care e planul meu pe ziua de azi. Intrăm în vorbă. De când îmi doream să le descos, să văd ce frumuseți ascund!
Laura, cu ochii ei de smarald, îmi povestește cu o modestie atât de frumoasă despre maturizarea ei forțată - dar ce să facem, binevenită! - după căsnicia încheiată și afacerile predate, îmi spune despre șocurile din spatele "gardurilor vopsite" și despre acceptarea care a venit apoi, despre împăcarea cu tot și cu toate, dar mai ales cu sinele. Ar mai fi niște demonstrații de făcut, zice, dar toate la vremea lor. Nimic grăbit.
Andreea e singura iubitoare de munți de la care am auzit că are frică de înălțime și că suferă cumplit de frig! Încerc să înteleg cum e posibil, dar nici ea nu pricepe. Știe doar că iubește muntele mai presus de orice. Născută la Predeal. Oare e de mirare? Blondă, fină și discretă, îmi povestește un crâmpei din viața ei, dominată cu vrere și bucurie de prezența unui tată care, neobosit, ține în mână și business, și familie, și comunitate, plin de energie și de sfaturi pe care toți le caută. Andreea ne-ar așteapta pe pârtie sau pe munte oricând, să ne pună totul la dispoziție, numai să venim!
O îngăduință grozavă ne învăluie discuția și sufletele - față de noi înșine, față de cei importanți din viețile noastre -, provocând durere sau bucurie, însă mai cu seamă procese, care sunt întotdeauna benefice.
Dar... yala-yala! Ne trag afară din foișor ceilalți și ziua plină care ni se așterne în față, căci și azi avem program: Iddir, un ghid licențiat pentru oraș (altă licență decât pentru munte), se prezintă la 9:00 fix în fața riadului, ca să pornim într-un tur al Medinei. Cu alai, cu poante, cu întoarceri în cameră după câte o mască sau un șal, ne grupăm în cele din urmă și ieșim în labirintul de străduțe ale vechii cetăți. Gata cu mașina, gata cu șezutul, ajunge cât am pătimit. Picioare - faceți-vă treaba!
Toate, dar absolut toate străduțele sunt înguste și foarte înguste: doar ziduri, unele mai înalte, altele mai joase, exclusiv cărămizii, de unde și faptul că Marrakesh, pe lângă rădăcina denumirii Marocului, poartă și supranumele de Orașul Roșu. E citadela întemeiată de berberii lui Almoravid acum mai bine de 1.000 de ani, devenită apoi centrul de greutate al unui imperiu comercial, cultural și religios musulman, ce cuprindea nord-vestul Africii și sudul Spaniei, Andaluzia, impregnând întregul teritoriu cu esențele unei vieți deopotrivă pământești și spirituale.
E așa de bine că ne conduce Iddir, iar noi doar ne ținem după el, urmărind spectacolul din jurul nostru! Un negustor ambulant, bătrân, îmi iese înainte cu roaba plină cu fructe de cactus - iată!
- Deux morceaux, s'il vous plaît, mai coapte.
- Doamna vrea mai coapte?
Râde cu subînțeles. Mi le alege pe cele mai mari:
- Așa sunt bune?
- Da, zic. Vite, je suis attendue, îl rog, zâmbind.
Și parcă dintr-o singură mișcare, mi le curăță pe amândouă. Mi le întinde cu mâini îmbătrânite și cu zâmbet larg, în djlaba lui albă.
- Tanemmirt! îi spun din toată inima, privindu-l în ochi, oprind totul în loc.
Zâmbește și mai larg. Rămân câteva secunde în poza asta. Mă desprind apoi din mâinile, din zâmbetul și din privirea lui și dau drumul timpului să curgă mai departe.
Prima vizită este la Kasbah, moschee reprezentantivă încă de la ridicarea ei, în secolul al XII-lea. O înconjoară trotuare albite de lumină, curmali și întreaga cetate, cu brațele sale. Turnul minaretului este vizibil din orice colț al Medinei. Ne-a ghidat și pe noi până acum, pe tăcute. Dau să-l privesc și, cu toate că soarele îmi intră gelos în ochi, semiluna strălucește mai tare.
Intrăm în curțile sale și, totodată, într-o altă lume: smochini, trandafiri, lămâi, garduri vii de rozmarin. Iddir ne spune povestea mormintelor saadiene, datând din secolul al XVI-lea, punctul culminant al arhitecturii marocane, dominată de luxul designului interior. Pierd rapid șirul datelor. Mă așez pe pământ, aproape de morminte și privesc în sus, către coloanele și dantelăria de piatră, către stucaturile de lemn care, privite de la pământ, îmi par mai impresionante, mai desăvârșite. Da, uneori și măreția mormintelor are sens, poate nu doar pentru cei care rămân...
Cifrele și datele istorice nu mă mai pot prinde. Iar glasul ghidului - monoton, chiar dacă plăcut - m-a pierdut și el. Oricum, qui prodest? Tot ce am nevoie să înțeleg este aici și acum. Așa că mă plimb pe aleile din piatră, cu parfum de rozmarin de-o parte și de alta, către patio-ul din capăt și înapoi. Serge, îmbrăcat de dimineață în djlaba albă cu broderie verde, cu tagiya pe vârful capului, cu ochelarii de soare dreptunghiulari, pare un musulman autentic, ușor rătăcit în timp. Lavinia este în cea mai galbenă rochie de pe pământ și poartă un ruj Chanel roșu spre portocaliu. Își fac amândoi poze într-o veselie, sub un smochin bătrân cu frunzișul străpuns de razele soarelui care ies, negreșit, în toate cadrele.
În umbra coloanelor din patio, o femeie musulmană îmbrobodită din cap până-n picioare șade pe-o bancă, în dreptul unei plasme imense cât un perete, butonând telefonul. Iată emanciparea. După atâta broderie în piatră, după atâtea veacuri...
Cu diverse întrebări și poante, ieșim din curțile moscheei și îl urmărim agale pe Iddir, încălzindu-ne numai bine. E înalt, slab, îmbrăcat în cămașă și pantaloni albi, cu o djlaba de in maro-închis pe deasupra, care îi dă un aer enigmatic, din alte timpuri. Îmi place să cred că este profesor de istorie, după multele date pe care le are despre orice și după tonul didactic cu care ni le înșiră ca pe ață. Dar probabil este numai părerea mea, romanțată, despre un marocan dichisit, care a învățat istoria orașului său și trăiește din asta.
Parcă simțind că e timpul să ne scoată din letargie, Iddir ne anunță că o luăm direct prin piață ca să ajungem la următorul obiectiv. Dintr-odată, intrăm în alt film și începem o incursiune printre cele mai înghesuite tarabe, peste care pare să se fi revărsat tot Marocul: flori în coroane, în buchete sau la fir, fructe și legume în lăzi mari, semințe și mirodenii în saci colorați, măsline în butoaie, pește și fructe de mare îngreunând tarabele neîncăpătoare, carne proaspătă, animale vii, muzică dată tare peste tot, copilași desculți, negustorese îmbrobodite și musulmani gălăgioși.
Aleile înguste, pline de pământ înnoroiat, laolaltă cu tot conglomeratul de mâncare și de oameni, dau senzația de mizerie. Totuși, observând atent, am înțeles - aici mai bine decât oriunde altundeva - că e numai o senzație, căci mâncarea este, de fapt, proaspătă și curată, iar mâinile, spălate de cel puțin cinci ori pe zi, măcar înainte de rugăciune. Și am mai înțeles că nu oricine poate trăi curat cu mizeria lângă el, că îți trebuie putere și stăpânire de sine ca să reziști apucăturii obsesiv-compulsive de a face curățenie... ca mine, de pildă, care în fiecare dimineață și seară umblu prin casă cu mătura și fărașul. Căci sărăcia și mizeria, dacă și unde le-am întâlnit, nu sunt un stigmat, ci sunt asumate, mai întâi din cauza (sau poate chiar "datorită") naturii acestui pământ, apoi a istoriei, dar, peste toate, prin alegere, moștenită din alegerea strămoșilor berberi: aceea de a fi liberi de orice reguli impuse de "civilizații" care, de cele mai multe ori, au vrut doar să le exploateze pământurile și să îi conducă. A sta curat lângă mizerie, prin alegere - iată o treabă la care e loc berechet de lucrat.
Mirosurile mult prea puternice ne dau afară din piață. Regrupați și râzând, ne lăsăm conduși mai departe printre ziduri roșietice și djlabe, intrânduri nebănuite străjuite de curmali și uși cu tocuri ornamentate, încercând să rezistăm ispitei de a ne opri la prăvălii (o să avem liber imediat după prânz, să târguim cât vrem!) și să ne păzim de scuterele care trec pe lângă noi cu viteză și agilitate: ăștia da șoferi!
Mă plimb cu capul în nori, altfel de nori decât pe munte. Mă simt bine de tot și sunt conștientă de asta: sunt de aici, de pe străduțele astea, mă ia cu un fel de amețeală de bine ce-mi e. Aș vrea să mă reazem de un zid, să mă fac una cu el și să nu mai trebuiască să mă desprind vreodată.
- Acestea sunt zidurile cartierului evreiesc, The Jewish Mellah of Marrakesh, ne spune Iddir.
Ooo, carevasăzică sângele apă nu se face? O fi chemarea lui atât de puternică? Ce reacție chimică se întâmplă în globulele mele, de câte ori mă apropii de-o sinagogă? Bunicii dinspre tată ai tatălui meu erau evrei, se pare. Străbunicul avea cei mai albaștri ochi care au fost vreodată plămădiți la om. Străbunica ne dădea zahăr cubic. Nu era nevoie să-i pupăm și nici să stăm mult în vizită dacă nu voiam. Eu am rămas de la ei doar cu numele de fată și, cu toate că linia maternă dă girul seminției, am rămas și cu o slăbiciune pentru evreiesc. Apoi, de-a lungul vieții, am deprins - poate de la atâtea feluri de sânge câte port în mine - o adaptabilitate și o aplecare spre înțelegerea oricărei credințe de pe pământ.
Orice oraș important din lume are cartierul său evreiesc. Dar aici, înconjurați de islam, totul pare mai exotic, mai plin de energie. Evreii au sosit în Maroc în număr mare în secolul al XV-lea, alungați din Spania și Portugalia, stabilindu-se întotdeauna în orașele mari, pe lângă curțile regale, atât pentru protecția și unitatea comunității lor, cât și pentru negoț, deservind cu meșteșugurile și influența lor culturală dinastiile care i-au îngăduit.
Povestind despre influența andaluză, ușor-ușor (căci ghizii "de oraș" nu au în vocabular yala-yala), ne îndreptăm spre Palatul Bahia, construcție recentă, din secolul al XIX-lea, însă ridicată tot în tradiția deschisă de secolele anterioare, de către Si Musa, mare dregător al Sultanului , sclav negru la origine, care a reușit să parvină, devenind mare dregător, apoi lăsându-i moștenirea dregătoriilor și visurilor lui împlinite băiatului său, Ba Ahmed ibn Musa...
În curte, portocali de Sevilla, aduși în Maroc și la palat doar pentru parfumul și uleiul fructelor, căci altfel, cât de coapte le vedem, sunt amare. Pătrunzând în adâncul palatului, pierd șirul sălilor. Totul e o succesiune de încăperi copleșitor ornamentate: coloane, arcade, ferestre, bolți în piatră, în lemn, în mozaic, în sticlă colorată, Coranul sculptat în brâiele de piatră de deasupra ușilor, mici curți interioare pătrate sau dreptunghiulare, în mijlocul cărora apa, simbolul abundenței, țâșnește din fântâni, în timp ce grepfrutul și rodiile se apropie de pârg, alei bătute-n mozaic, patiouri late și umbroase alternând cu solarii imense, inundate de apă și de lumină, spații de rugăciune și alcovuri cu poezii de amor încrustate în pereți, pentru nevestele favorite. Albastrul și verdele predonimă în decorațiuni, deopotrivă în contrast și în armonie cu simplitatea albă a pietrei și cu nuanțele lemnului, cu lucirile apei și cu vegetația.
Cristi ne cere să fim un pic de tot atenți și la el; mesaj de la Rachid: cine vrea să facă un hamam? Riadul în care suntem cazați are de toate, numai să ne rânduim un pic, căci suntem multișori. Mă pufnește râsul: a ajuns Dumnezeu așa rapid la lista mea?
- Io DA, zic, oricând se poate, mă adun de pe orice drum.
Se întocmește apoi lista, cu dezbateri și întrebări, se anunță Rachid. Circuitul de vizitare ne întoarce, pe nesimțite, înapoi în curtea de la intrare.
- A! Am ajuns de unde am plecat? mă trezesc întrebând retoric.
- Așa se întâmplă de obicei, îmi spune Cristi zâmbind.
Râdem amândoi și ne înghesuim să ne pozăm cu Serge, care are tot haremul împrejur. Iese o poză de pomină, căci am strigat "Țâțeee!" cu piepturile înainte și s-a potrivit mai abitir ca oricând.
Da, obosești și de prea mult frumos. Așa că, pentru prima dată după o săptămână întreagă, mă simt eliberată ieșind pe poarta palatului, către inima Medinei, la braț cu Lavinia, galbenă ca soarele din cap până în picioare, aproape strigând:
- Vrem cafea, vrem "libertate", vrem o pauză, o pauză de la vacanță, istorie și adânc, noi suntem europeni slabi, albi și prăpădiți, nu ne putem îngropa mai mult!
Îi mulțumim lui Iddir și ne luăm rămas-bun cu mâna dreaptă la inimă, așa cum ne-a învățat adineauri în plimbare, plecând și capul în semn de servitute.
Rătăcim ca zăludele, cu Emma cu tot, printr-un labirint de străduțe care ne scoate în "piața mare": Djema el-Fna este, cât vezi cu ochii, plină de tarabe, iar cele cu mâncare gătită și sucuri de fructe sunt chiar în mijloc. Cer unul de rodii și, pentru 20 de dirhami, primesc un pahar imens, cu licoare roșie și consistentă, dar mai ales cu gustul cel mai pur și răcoritor din lume.
Într-o margine este souk-ul Marrakeshului, adică piața comercială tradițională nord-africană, iar pe celelalte laturi sunt hoteluri, grădini și cafenele cu terase, în timp ce toate străzile înguste se împrăștie spre Medina. Nu-i de mirare, așadar, că ne întâlnim cu toți ceilalți din grup în față la Café Glacier, deși am plecat acum ceva timp care încotro, în perechi sau grupuri mai mici și pe mai multe cărări, din nou, fără de alcool.
Urcăm pe terasă, ocupăm multe mese și mutăm totul astfel încât să avem umbrelele pe noi. Dăm o comandă dintre cele mai variate, iar chelnerul nu notează nimic, zice că ține minte pe de rost, asta e ocupația lui de-o viață; ne simțim în siguranță, pe mâini bune și glumim liniștit în românește. În așteptarea cafelelor, sufletele noastre se liniștesc și, prin dogoarea amiezii, muezinul încremenește piața cu chemarea la rugăciune. Întreaga fire ia o pauză.
Privesc peste copertinele turcoaz ale tarabelor, spre turnul minaretului proiectat pe cer. În cer m-am învelit și eu azi, acoperindu-mi umerii cu imensa eșarfă albastră-gri pe care mi-am cumpărat-o pentru Sahara... Mângâi masa de mozaic verde și savurez cafeaua turcească cu caimac și zahăr cubic și da!, pentru numele lui Dumnezeu, opriți timpul, opriți pământul - gata, am zis o dată c-am ajuns acasă!
(va urma)