În toate a fost frumusețe

Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Continuarea, romanul Alegría, se află în pregătire la Editura Pandora M.
"Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu." Acesta este autoportretul crud și lipsit de tabuuri al unui scriitor care se confruntă cu dispariția ambilor părinți. Asaltat de fantome din trecut, el regăsește speranța în amintirea scăldată-n lumină a iubirii lor și-n frumusețea unei lumi dispărute. Profund sinceră și minunat scrisă, într-un limbaj deopotrivă poetic și crud, cartea lui Manuel Vilas se citește ca și cum ar fi catharsisul unui doliu imposibil, cel al morții părinților noștri, dar și al sfârșitului unei epoci, o experiență universală.

"Cea mai bună carte a anului 2018!" (El País / El Mundo / El Heraldo / El Cultural)

"O carte magnifică, sfâșietoare și plină de curaj." (Javier Cercas)

"Puternică, sinceră, pe alocuri foarte curajoasă, e o carte despre pierderea părinților, despre durerea cauzată de cuvinte niciodată spuse și despre nevoia de a iubi și de a fi iubit. Excelent scrisă. N-am fost deloc surprins de succesul ei." (Fernando Aramburu)

"Cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta." (Annie Ernaux)

"Cartea lui Manuel Vilas e pur și simplu splendidă! Sălbatică, dar și delicată, rănește și alină în același timp." (Isaa Crosa)


La 1 octombrie 1991, după ce a luat un examen, bărbatul care va sta, douăzeci și patru de ani mai târziu, lângă regele Spaniei, și va purta o cravată falsă, a primit un post de profesor de limba și literatura spaniolă la un liceu din nordul peninsulei, într‐un oraș de al cărui nume bărbatul care va sta, douăzeci și patru de ani mai târziu, lângă regele Spaniei, nici nu vrea să‐și aducă aminte.

Din punct de vedere economic, a fost tot ce i s‐a întâmplat mai bun în viață acelui bărbat care sunt eu.

Am ajuns să mă gândesc până și la Dumnezeu, că se hotărâse să‐mi călăuzească pașii prin lume: urma să am un salariu stabil.

Era multă veselie în inima bărbatului care va sta, douăzeci și patru de ani mai târziu, aproape, dar nu prea, dar nu foarte, de regele Spaniei, purtând la gât o cravată deprimată, la gâtul său rușinat, înroșit.

Pe atunci, bărbatul acela avea douăzeci și nouă de ani, bărbatul acela care a devenit ce sunt eu astăzi, adică un alt om. Un bărbat clădit pe un alt bărbat, sau pe mai mulți. Când ai douăzeci și nouă de ani ești cea mai tare mașină de ucis din lume. Nimeni care are douăzeci și nouă de ani nu știe. Era momentul să mă bucur de viață. Toți tinerii de vârsta aceea își doreau un serviciu stabil, era obsesia Spaniei care ieșea din tranziție.

Liceul la care am fost repartizat se numea Pablo Serrano, numele unui sculptor celebru. Mi‐am cumpărat o mașină: un Ford Fiesta. Cu mașina aceea mă duceam ca să‐mi țin orele la acel liceul, care mai există și astăzi. Avea, din fericire, o parcare cu mulți copaci, rezervată profesori‐ lor. Umbra copacilor cădea peste mașini. Îmi lăsam mașina la umbră. Toată viața avea să mă însoțească obsesia de a‐mi lăsa mașina la umbră. E o obsesie moștenită de la tata. Tata încerca mereu să lase mașina la umbră. Dacă nu reușea, se supăra. Nici mama, nici fratele meu și nici eu, când eram mici, nu înțelegeam obsesia aceea. Oriunde mergeam, o făceam cu condiția ca acolo să fie umbră pentru mașină. Când tata a avut ceva bani și ne ducea vara pe coastă - la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci - ne trezeam devreme pentru a merge la plajă, căci dacă ajungeam târziu nu mai găsea loc pentru a lăsa mașina sub niște eucalipți. Eram foarte mic și nu înțelegeam de ce trebuia să ne trezim la șapte dimineața, dacă tot eram în vacanță și nu mergeam la școală. Încercam să găsesc motivul. Iar motivul era umbra eucalipților, așa că mă uit lung la copacii aceia și în sinea mea am ajuns să consider umbra lor ca fiind o minunăție, de substanță divină. Dacă tata nu parca mașina la umbră, nu era fericit, se supăra și suferea. După mai mulți ani, au tăiat eucalipții și au lărgit promenada maritimă. Acei copaci nu mai există.

Astăzi înțeleg dorința de a lăsa mașina la umbră, pentru că această obsesie o am și eu, e în mine, în inima mea. Am grijă de obsesia asta pentru că e un testament al tatălui meu. Dacă mașina stătea în bătaia soarelui, tatăl meu era plouat. A fost un original în toate.

Am început să fac parte din legiunea educativă a Spaniei. Încă existau clase de școală profesională. Iar umbra acelor copaci din parcarea din 1991 îmi aducea aminte de eucalipții din 1971.

Pentru că eram începător, mi‐au dat cele mai slabe clase din liceu. S‐a nimerit să predau elevilor de la electricitate. Erau băieți de paișpe ani de care nimeni nu voia să știe; copilandri pe care Statul îi repartizase la niște presupuse studii profesionale, faimoasa școală profesională. Am mai predat și la o clasă de coafeze. Și la una de asistență administrativă. Pierdeam ziua explicându‐le ce înseamnă diacriticele. Toți spaniolii care au trecut prin școală sunt în stare să distingă pronumele "tú" de adjectivul posesiv "tu". Nu este același "tu" în "tú piensas" și în "tu pensamiento". În primul caz este pronume personal și are accent, în al doilea este adjectiv pronominal posesiv. Asta este ceea ce făceam. Mi‐am petrecut douăzeci și trei de ani din viață cu blestematul "tu" sau "tú". Pentru asta mă plăteau. Toată ziua le predam că nu e același lucru "tú vienes" cu "tu venida"^[i], era ridicol, mai ales că nu venea nimeni, nici de‐al dracului. Dar făceam asta, pentru că niciodată nu mai fusesem plătit la fel de bine cum aveam să fiu acolo. M‐au pus dirigintele unei clase de‐a noua de la electricitate. În sistemul învățământului public spaniol, diriginții răspund de problemele disciplinare și pedagogice ale unei clase. Mi‐am dat repede seama că era o farsă. Intram în clasă la jumătatea lui octombrie și încă era cald. Un elev dintr‐a unșpea m‐a întrebat despre ceva ce tocmai se petrecuse în Statele Unite. Am crezut că întrebarea fusese pusă la modul cel mai serios.

La 16 octombrie 1991, George Hannard a ucis douăzeci și trei de persoane în orașul Killeen, Texas.

Le‐am ținut o lungă teorie despre violență, dar nu mă ascultau. Elevii mei nu mă ascultau. Așa că i‐am lăsat pe ei să vorbească.
- Au dat la televizor capul explodat al unuia pe care‐l împușcase, avea o armă automată, tipul a tras o sută de gloanțe, ce tare, a zis Castro, elevul care obișnuia să vorbească cel mai mult. A omorât douăzeci și trei și până nu se asigura că omul era mort‐mort, nu trecea la altul.

Clasa a izbucnit în râs. Și atunci am auzit vocea, probabil că era printre primele dăți, dacă nu chiar prima dată când îmi vorbea: "Nu le cunosc pe victime, nu știu ce înseamnă să mori, nu știu ce este un asasinat, să tragi asupra altui corp, nu știu nimic și nici tu nu știi nimic. De fapt, nu știi nici măcar dacă‐ți pasă cu adevărat de cele douăzeci și trei de corpuri ciuruite de gloanțe. Condamni violența pentru că ești muritor de foame și ții de slujba asta pentru că primești un salariu la sfârșitul lunii. Și ești profesor. Trebuie să‐i înveți care sunt valorile rezonabile, trebuie să‐i faci să‐și dea seama că nu poți să omori așa, după cum te taie capul. Încerci să discuți problema la nivel moral și ei adorm. Ce mai profesor! Inventează și tu o poveste. Doar la salariu îți stă gândul. Dar te înțeleg. Crezi că dacă vorbești ca ei, te vor da afară și nu mai primești leafa la sfârșit de lună. De aici ți se va trage moartea. Oamenii obișnuiesc să creadă în munca lor. Sigur că asta e o tâmpenie, dar e util să crezi în ceva; asta îmbunătățește viața oamenilor. Dar în tine zace, încă de la început, virusul istoric și genetic al mamei tale: o nemulțumire care se extinde, constant și de neoprit, ca o pată de petrol în oceanele lumii".

Profesorul începător care eram (din nou se ițește spectrul) l‐a privit lung pe Castro. Apoi și‐a făcut degetele pistol.

A țintit spre Castro și a zis: "Pac, pac, pac".
- Castro, tocmai ți‐am zburat creierii, am zis.

Au amuțit cu toții.

Ora s‐a încheiat și am ieșit din clasă cu un aer triumfal. "Ia te uită, ai reușit", a spus vocea.

După câteva săptămâni, un elev dintr‐a noua de la electricitate, care absenta atât de des încât aproape nimeni nu știa cum arată, și‐a făcut apariția în ușa clasei. Profesorul începător care eram a rămas surprins.
- Nu, nu vin la oră, vreau doar să‐i trag două la fiul ăla de curvă, a zis și a arătat cu degetul spre unul dintre colegii săi.

Cel vizat era Maráez, poreclit "Conopidă".
- Boul de Conopidă a fost prins ieri furând din Corte Inglés și dobitocul i‐a spus agentului de pază că nu are buletinul la el, dar că le spune unde locuiește. Și a dat adresa mea, adresa mea și numele meu și sticleții au bătut ieri la ușa noastră întrebând de mine, și bătrânul meu mi‐a spart capul cu o oală, a zis și și‐a dus mâna la o rană supurândă de la cap.

Conopidă râdea. Toți râdeau. Profesorul începător care eram a rămas cu ochii la rană.

Încă îmi mai amintesc rana aceea, față de care am simțit un amestec de furie și de tandrețe melancolică. Acum îmi vine în minte un cuvânt solar: "clemență". Ar trebui să fim cu toții mai clemenți. Chiar m‐am gândit să scriu o carte intitulată Clement. Mi‐ar fi plăcut să‐mi vâr pumnul în rana aceea și să o fac și mai mare, până când băiatul ăla și‐ar fi pierdut tot sângele, iar apoi să beau cu gingășie acel sânge, ca într‐un ceremonial al disperării.

Genul acesta de disperări profunde m‐au însoțit de multe ori în viață. Nu știu de unde vin. Sunt sentimente amestecate, sunt violență și sunt melancolie. Mai sunt și euforie. Cred că aceste sentimente vin de la strămoșii mei cei mai îndepărtați. Trebuie să fie ceva în mine care m‐a făcut să rezist, în ciuda dezechilibrului și deteriorării mele emoționale; dacă nu ar fi fost așa, nu aș mai fi pe lume.

Rezistent la bacteriile biologice și la bacteriile sociale.
- Păi, dacă tot ai venit, intră în clasă, am zis.

Horcas, așa‐l chema pe băiat, a intrat în clasă, repetând: "În pauză îți mănânc ficații, Conopidă".
"Ai auzit, a spus vocea, vrea să‐i mănânce ficatul. Oare ce gust o fi având ficatul unui băiat de paișpe ani? Uite, ai în fața ta clasa de jos a societății spaniole, e un spectacol istoric la care puțini au bilet, bucură‐te; băieții ăștia sunt ca niște râuri de sânge tânăr și ieftin, locuiesc în apartamente sordide, dorm în paturi puturoase și părinții lor sunt niște neica nimeni. Mamele lor nu au trupuri atrăgătoare, iar tații nu știu să facă nimic. Nu toată lumea prinde bilet ca să vadă așa ceva. Tu ai bilet. Uite cum se omoară. Ai bilet la lojă. Ești scriitor, sau vei fi. E Spania care nu se lasă. Ești plătit pentru a le explica prostii gen diacritice, cum să nu‐l confunde pe Quevedo cu Góngora, zi și tu, cui naiba‐i pasă cine a fost Quevedo și cine Góngora. Cu siguranță lor nu, sunt morți și îngropați. Mai degrabă, cel care vrea să reproduci tâmpeniile astea și să‐i obligi pe elevi să le învețe pe de rost este o anume parte a aristocrației culturale spaniole, care nu are nimic de‐a face nici cu tine, nici cu nenorociții abandonați de societate. Însă chiar ar trebui să știe cine au fost Góngora și Quevedo, pentru că dacă vreodată cineva le va întinde o mână, atunci morții o vor face. De parcă Góngora și Quevedo ar fi un ONG, pentru că Istoria va sfârși prin a fi un ONG pentru cei mai defavorizați, adică pentru cei care nu au nimic, doar Istoria. Ar trebui să scrii o istorioară pentru cei care nu au nimic, în afară de Istorie".

După ani, am citit în presă știrea morții lui Conopidă. Se izbise cu mașina de un zid. O mașină veche, furată. Ar fi putut să fure o mașină nouă, dar Conopidă avea stil și, mai ales, avea simțul umorului. Sunt convins că șmecherul naibii i‐a furat mașina lui Horcas.
Conopidă a plecat din lumea asta la douăzeci și șapte de ani.

Bietul Conopidă, cel a cărui viață a durat un minut, despre care nimeni nu a știut, nici măcar el. Până și în asta există o candoare uluitoare. Candoarea și mizeria s‐au cununat în scurta viață a lui Conopidă cel prostuț.

Îmi place să mi‐l amintesc așa, drept Conopidă cel prostuț, unde cuvântul prostuț denotă pace, onoare și sfințenie.

L‐am recunoscut pe Conopidă pentru că în ziar apărea numele lui: Iván Maráez.
El era, Conopidă.
Se îngrășase mult, sărmanul Conopidă. Toți elevii mei au sfârșit prin a se îngrășa. Toți au ajuns niște grași.
Marele bastard spaniol al tuturor timpurilor: Conopidă.

Cu toate că părinții tăi, Conopidă, când te‐ai născut, ți‐au dat un nume frumos, care pare să fie rodul unei voințe. Adică s‐au gândit bine la numele tău, ceea ce nu e puțin lucru.
Te‐au numit Iván.

Probabil că a fost cea mai bună zi din viața ta, atunci când părinții tăi ți‐au dat nume. Dar este imposibil să‐ți amintești de ziua aceea. Nimeni nu‐și amintește ziua în care primește numele ales de părinții lui. Trebuie să fi fost cea mai bună zi din viața ta și nu ai știut, nu ai pipăit ziua aia, nu te‐ai bucurat de ea.

Măi, Conopidă, cred că în ziua în care ai fost botezat, ai fost și iubit. Nu știu, pare că faptul că te‐au numit Iván are ceva frumos în el, un pic de voință, de dorință ca tu să fii în lumea asta.

Sau poate că în ziua aceea părinții tăi s‐au certat.
Poate că te‐a botezat unul dintre bunicii tăi, dragul meu Conopidă. Și i‐a venit să te numească Iván dintr‐un motiv ridicol și neînsemnat.
Conopidă a dus cu el în mormânt originea numelui său.

Bă, Conopidă, hai să‐ți spun ceva tare: individul care ți‐a predat limba spaniolă în 1991 a ajuns să stea aproape - nu foarte aproape, e adevărat - de regele Spaniei. Ei, ce zici, Conopidă? Nu că asta ar avea cine știe ce importanță, căci nimic nu mai e important când ești mort și când ai fost un nenorocit toată viața.

Nu este important, dar este comic.
Da, chiar e comic și m‐am gândit că o să te facă să râzi. Pentru că, într‐o anumită măsură, tu ai fost victima unei orânduiri istorice, a unei structuri ierarhice, constatării că într‐adevăr există un determinism biologic, iar eu am fost vestitorul oficial al Statului spaniol, am fost poștașul, notarul. De aceea, după mulți ani, cineva m‐a așezat lângă regele Spaniei. E ca și cum toate ar căpăta sens, chiar dacă un sens rău.

Măi, Conopidă, bănuiesc că osemintele tale au ajuns acum la groapa comună; cred că s‐au scurs cinci ani de când ai murit. Și nu cred că părinții tăi, dacă or mai fi trăind, au mai plătit încă cinci ani pentru osemintele tale.

Conopidă, în timpul sărbătorilor de iarnă din 1991 i‐am vorbit tatălui meu despre tine. Tata a început să te placă. I‐am spus cum erai. I‐ai stârnit curiozitatea. Tata era ca un magnet pentru toți nenorociții de pe lumea asta. Îmi amintesc cât a mai râs tata de faza din Corte Inglés, când te‐au prins și le‐ai dat numele prietenului tău. Era prima mea slujbă mai serioasă și tatălui meu îi plăcea să‐i povestesc chestii. Conopidă, ai existat în gândurile tatălui meu. Știi ceva, Conopidă? În Barbastro, pe tata îl iubeau toți bolnavii, retardații, sărăcanii, nebunii, nenorociții. Era ca un magnet pentru nefericire. De unde avea acest har ciudat? Era un har ivit din adâncimile pământului care‐l văzuse născându‐se, de acolo, din pământul acela, din Somontano. Chiar că tata era un ciudat; de ce veneau toți nenorociții mereu la el și stătea de vorbă cu ei? Cred că din cauză că tata avea un suflet bun.

Bunătatea lui a fost legendară.
"Mai povestește‐mi despre Conopidă, ce băiat adevărat", mi‐a zis tata în 1991, de Crăciun, în fața unui pui de casă, gătit de mama.

Tata a ținut la tine, Conopidă.
Eu nu.

Atunci nu, acum da, Conopidă. Pentru că ochii tăi, pe care mi‐i amintesc în clipa asta, erau plini de bunătate, iar soarta rea nu ar trebui să intervină niciodată când vine momentul de a ne fixa privirea pe cer, înălțând osanale pentru că ni s‐a permis să contemplăm suspinele înșirate în aer ale tuturor oamenilor.