Imbecilii nefericiţi

Radu Banciu susţine că suntem, aproape fără excepţie, nişte imbecili nefericiţi, alergînd bezmetic după o fericire şi nemeritată, şi imposibil de atins. În general, crede că suntem nişte imbecili şi asta e drama noastră, pentru că ar trebui să ne fericească mărunţişurile, dar tocmai ele ne provoacă depresiile. Şi coşmarurile, şi îndoielile, şi furia. Dincolo de umor, Radu are adevăr în părerea lui exact cît adevăr e în orice chestie pe care o auzim despre noi şi nu ne prea convine. Ne regăsim idealurile mărunte încadrate la capitolul ruşine şi ne confecţionăm scopuri măreţe pentru a ne salva de propria jena şi de auto-judecata, inutilă de altfel, care ne spune despre noi că nu suntem buni de mai nimic. Am fost crescuţi cu preceptul că orice acţiune trebuie justificată şi că orice lucru întîmplat are o explicaţie. Fără aceste două puncte de sprijin de simţim pierduţi, angoasaţi şi rătăciţi în lume. Credem în fel de fel de chestii şi credinţele ne poartă mai departe, imbecili nefericiţi, neînvăţaţi de nimeni cum să supravieţuim decent imbecilităţii noastre şi cum să traversăm discret nefericirile. Trăim drame personale pe care le ridicăm la rangul de universale cu uşurinţa pe care o are un cîine cînd ridică piciorul lîngă un copac. Ne simţim acasă oriunde, mai puţin în noi înşine, tragici şi laşi aproape de comedie. Suntem nişte imbecili nefericiţi şi plini de umor. Ceea ce nu e rău, nu că ne-ar salva rîsul, dar ne face mai suportabili. Şi capabili să ne găsim motive chiar şi pentru crime, pentru dintele scos în numele altui dinte, pentru sîngele care plăteşte alt sînge, pentru palma dată ca răspuns la palmă.

Dincolo de asta, avem dreptul să mergem senini să ne uităm la München, ultimul film al lui Spielberg, lăudat şi curînd premiat peste tot în lume. E o poveste cumplită despre ce n-ar trebui să facem, spusă frumos şi fotografiată inspirat. Nejustificat însă, pentru că te lasă gol, mai gol chiar decît rămîne Avner la umbra blocurilor newyorkeze, la final, cînd nu mai are cu cine să-şi împartă pîinea, crimele şi viaţa. Un imbecil nefericit şi singur. O morală în minus şi o poveste mai captivantă din punctul de vedere al serviciilor secrete, declanşatoare de isterii în masă şi de suspiciuni la scară universală. Filmul vrea să ne facă să ne pese, dar n-a reuşit asta cu mine tocmai pentru că, dezrădăcinîndu-l pe Avner, m-a rupt de viaţă şi nu mi-a lăsat alternative şi îndoieli. Nu există suficiente ospicii, e singura concluzie care mi-a rămas, concluzie în buna tradiţie a moralelor ce trebuie trase din filme. München e plin de morală, dar e inutilă, pentru că, de fapt, celor cărora ar trebui să le pese, li se fîlfîie. În rest, filmul e fain şi emoţionant, pentru că ne emoţionează viaţa, chiar dacă e vorba de o viaţă luată. Sau mai multe. Nici nu contează, filmul nu cîntăreşte, doar povesteşte.