De ce în Africa se rîde mai sănătos

- sau cum europenii sînt prea ţanţoşi ca să dea în mintea copiilor -

E un ţărm pe care, de sute de ani, corăbii acostează degeaba. E o lume din care nu se învaţă nimic, pentru că, la noi, învăţătura şi-a căpătat, cu îngîmfare, ştampilă educaţională. E un ritm de viaţă prea vibrant pentru sîngele calculat care curge prin vinele cuceritorilor. E, astfel, o planetă necucerită: Africa. Şi neînţeleasă, precum o carte scrisă într-un limbaj inaccesibil unui nenăscut acolo. Un continent pe care nu am învăţat încă dacă să-l punem înaintea sau înapoia noastră, amestec de copilărie şi de maturitate, înţelepte deopotrivă, derutante şi irepetabile. Africa fotbalistică e privirea din oglindă a întregii Africi, colorată, efervescentă şi surprinzătoare.

Aşadar, ne e greu să înţelegem Africa privind-o prin ferestrele unor culturi diferite şi născîndu-ne genetic altfel. Sîntem, noi, europenii, lipsiţi de nonşalanţa care etichetează primordial continentul negru, o nonşalanţă care ne face să fim înfuriaţi de fiecare dată cînd se manifestă. Ne despart prea multe, de la climă la zîmbete, ca să putem percepe natural ceea ce se întîmplă în sufletul oricărui african. Nu putem decît să acceptăm că încercările de a instituţionaliza fotbalul african sînt sortite eşecului, indiferent de cîte iluzii ne pot oferi Eto’o, Drogba sau Zidane. Sau tocmai din cauza acestor iluzii.

Camerun – Coasta de Fildeş a fost ultimul meci al sferturilor de finală din Cupa Africii pe Naţiuni. I s-a spus „finala jucată prea devreme”. O istorie neterminată atîrna între cele două echipe, după ce au făcut parte din aceeaşi grupă preliminară pentru Cupa Mondială. Camerun a pierdut calificarea din cauza unui penalty ratat de Wome, în ultimul minut al ultimului meci. Ce ditamai drama! Şi cîtă răzbunare încăpută în decisiva dispută de la Cairo, de sîmbătă seara.

Camerun e antrenată de portughezul Arthur Jorge, licenţiat în filosofie, poet cu volume publicate, vorbitor a cinci limbi, tăcut şi doctor în tactică. La ivorieni, pe bancă stă francezul Henri Michel, şcolit la Milan, şahist în fotbal, şiret şi lipsit de curaj. Astfel, pe teren, totul e un şah de la care aştepţi doar momentul de răzvrătire a pionilor. Ceea ce nu se întîmplă decît tîrziu, şi doar vreo cinci minuţele, cît să se facă egal la unu şi meciul să se ducă la lovituri de departajare. Măsurate milimetric şi trase precis cu rigla, pasele au fost de fapt chinuri interminabile, dictate de doi tehnicieni fricoşi şi depăşiţi de cultura şi tradiţia Africii. Nici un zîmbet, nici o fentă, nici un risc degeaba. Pînă la loviturile de departajare. Acolo jucătorii au rămas singuri şi nici o tactică din lume n-a mai stat în picioare. Nebunia s-a întors acasă în forma sa cea mai pură. O minge, poarta, portarul şi cerul deasupra capului. S-a terminat 12-11 pentru Coasta de Fildeş. Adică fiecare echipă i-a trimis pe toţi cei 11 jucători să tragă şi niciunul n-a ratat. Nici portarii, care rîdeau de se prăpădeau înainte de şuturile lor. A tras peste poartă tocmai Eto’o, cel mai bun fotbalist african al momentului, golgheterul Spaniei cu FC Barcelona. Drogba a dat gol şi gata. Probabil că, dacă nu rata camerunezul, se mai trăgeau şi azi lovituri de departajare. Pentru că, de fapt, ceea ce l-a făcut pe el să tragă peste bară e dramul de educaţie tactică europeană primită de cînd joacă pe Bătrînul Continent. Nonşalanţa Africii a marcat toate celelalte goluri. Apropo, portarii n-au mirosit nici un şut, aşa de bine au tras adversarii.