Un personaj din nici un film

Cu toţii credem, cîteodată, că ne intersectăm viaţa cu un individ coborît direct de pe ecrane, ireal de livresc în esenţa lui intimă, actor desăvîrşit al propriei existenţe. Genul acela de om căruia chiar i s-au întîmplat multe, iar pe deasupra a mai primit şi un har de povestitor care-l face să ne lase cu gura căscată cînd înşiră aventuri greu de crezut, dar tocmai de asta posibil să se fi întîmplat.

Giovani Becali merită, din această perspectivă, întreaga atenţie. Măcar pentru că ştie să braveze cu haz, mimînd acea sinceritate a moralei învăţată pe de rost, ca la şcoală lecţia, dar încălcată cu seninătate tocmai pentru a o justifica. Pe invers. „Eu şi fratele meu nu călătorim niciodată în acelaşi avion. Dacă e să se întîmple ceva, să rămînă unul să aibă grijă de familie”. „Duminica nu răspund la telefon. Fac dragoste cu soţia mea. Ne iubim, după 25 de ani de căsnicie.” „M-a ridicat miliţia prin anii 80, îmi înscenaseră un flagrant cu valută. Dar am înghiţit banii şi atunci m-au dus la tribunal că n-aveam servici. Mi-au dat drumu, n-aveau ce să-mi facă.” „În Germania, la un proces, l-am întrebat pe judecător dacă după ce îmi ispăşesc pedeapsa mă trimite înapoi în România. Mi-a zis că nu, aşa că i-am cerut să-mi dea 20 de ani, dar să nu mă trimită în România. Atunci mi-a zis că sînt liber şi nu m-a mai condamnat.” „Am ajuns în Italia, eram patru. Aveam o legătură lîngă Napoli. Ne-a întrebat dacă ştim să tragem cu pistolul. L-am întrebat de ce. Ca să executăm pe cîte unul. Cît se dă pentru asta, l-am întrebat iar? Pe viaţă, a zis. Am refuzat jobul. Ne-a dus în altă parte. Trebuia să-i speriem pe unii, să plătească taxă de protecţie. Se dădea tot pe viaţă. La un moment dat i-am zis: ceva să se dea aşa, şase luni, un an, n-ai pentru noi? Că suntem tineri, vrem să ne căsătorim, să avem copii. Aşa am ajuns să vindem ceasuri contrafăcute. Rolex. De aur. Nu conta aurul, conta maşina, mecanica ceasului. Aia nu era rolex. Scoteam bani buni.”

Apoi începe să recite din Naşul, filmul. În italiană. Cu vocea răguşită. „Sunt un mix de Al Pacino şi Robert de Niro.” Rînjeşte şi ne crede proşti. Suficient de proşti încît să înceapă să se laude. Cu femei, maşini, lovituri. Tinereţea.

Givani se crede curajos, cînd de fapt el nu e decît tupeist. Nici n-ar fi fost greu să fie altfel. A mirosit că majoritatea celorlalţi chiar cred în morala pe care el o strigă în gura mare. Fraieri. |n viaţa reală, nu în film. E atît de bine şcolit în asta, încît telefonul îi sună încontinuu şi el închide instantaneu după ce spune doar atît: nu acum. Apoi vorbeşte cu Lobonţ, părinteşte şi nimic, vreme de trei minute. Şi iar poveştile. Paris, Napoli, Barcelona, Coasta de Azur. La final te pufneşte rîsul obligatoriu, ca să-l faci să te creadă că te-a avut. În plus, chiar e un actor reuşit. Cireaşa pe tort o pune pe scări, la ieşire: „Dacă nu mă băgam în fotbal, asta vroiam să ajung, actor. Şi ajungeam mare, că eu le-am trăit, cu barca pe Dunăre, cînd au tras după mine grănicerii, multe de tot. Nu trebuia să-mi mai scrie scenariu, jucam în viaţa mea.” Asta faci oricum, Giovani. E însă şi gratis şi inutil.