26.03.2022
Aveam 25 de ani când am fost repartizați pe vremea lui Ceașcă în satele Buda (Maria) și Burdusaci (eu), două sate de la capetele comunei Răchitoasa din județul Bacău, fiecare la aproximativ 10 kilometri de centrul comunei. Ne-am urcat la Bacău în autobuz și mergeam spre locurile de repartizare, fără să știm ce ne așteaptă, ca mielul la tăiere. În fine, nu chiar, dar cam așa ceva. Întrebam călătorii cât mai este până la destinație. O doamnă de pe scaunul din față ne spunea cu un zâmbet echivoc: "Ahăă, mai aveți, mai aveți!" - erau 54 de kilometri în total. Aveam să ne întâlnim cu ea după aceea la lecții deschise - era profesoară de limba română, doamna Duță o chema, la Motoșeni, o comună aflată după satele noastre.

Era cald, era bine - ne dusesem înainte, vara, ca să ne vedem școlile. Țin minte că citeam în autobuz Muntele vrăjit și eram tare pasionat. De-abia toamna ne-am luat ceva bagaje. Ne-a dus cu mașina vărul Nicușor. A venit directorul coordonator Barbu, un teleormănean tânăr și cam miștocar, în orice caz indiferent (îl mai "punea pe șine" nevastă-sa, profesoară de limba română, de care asculta), și ne-a găsit o gazdă: în casa unor tipi care lucrau la Galați. Pe acolo cam toți lucrau la Galați sau la Brașov, orașele industrializate pe atunci, la care se angaja "sirma", așa erau porecliți moldovenii, căci cică ziceau "sirmă" în loc de "sârmă". Probabil dintr-un fel de hipercorectitudine sau, pur și simplu, e o invenție. Mă durea inima când știam că am elevi excepționali, dar nici nu se punea problema să facă studii superioare, doar să lucreze la Brașov sau la Galați și de-abia după aceea cei mai conștienți să facă vreun liceu la seral. Vă par poate cam pesimist, dar așa era.

La casa gazdei, o casă sărăcuță, pe care nu vreau să o compar cu casele din satul meu, mirosea a putregai și a șoareci. Maria îndeosebi era îngrozită de șoareci. Ea lucra pe loc, la Buda, iar eu făceam naveta 20 de kilometri până la Burdusaci. Asta în primul an școlar. Pe urmă Maria și-a luat concediu de maternitate, apoi fără plată. Eu am "flăcăit" la Burdusaci în anii următori. Ne întâlneam ca magnații în vacanțe. Și cu telefonul era mai greu pe vremea aceea. Când îmi amintesc că vorbeam la telefon de la CAP, înconjurat de toate contabilele și de alte fătuci piloase cu liceul care lucrau acolo, mă îngrozesc și acum! Pe copiii noștri îi creșteau Maria, unul, la Baia Mare și mama, altul, la Tomești, lângă Iași.

După ceva ani ne-am mutat la Burdusaci. I-am cerut inspectorului Ivanciu să reîntregim familia și acesta a acceptat cam strâmbând din nas ("Uite, la Buda nu mai am decât un calificat"). De la o vreme îmi făcusem un program, ca să rezist: dimineața mergeam la ore, la amiază pe șesul din apropiere la fotbal cu elevii și țigănușii din sat. Jucam până ce mai să-mi dau sufletul. Veneam la gazdă, tanti Pinuța, o femeie de la țară cu fuste cernite și gumari, făceam o baie în ligheanul de tablă cu apă rece-rece și mă culcam înfierbântat. Mă trezeam seara și citeam aproape toată noaptea (cred că atunci am citit cel mai mult în viața mea, i-am golit biblioteca domnului Mihăilă, bibliotecarul, profesorul de geogravarză, cum își zicea). Seara ascultam Europa liberă, dar nu aș putea spune că eram un ascultător prea asiduu. Mai ascultam emisiunea de folk a lui Păunescu de joia seară, mi se pare, și alte emisiuni culturale. Rareori ascultam Europa liberă. Prin educație nu mă omoram să fiu antiregim, dar bârfeam și eu cu amicii regimul și pe Ceaușescu ca și mai toți ceilalți.

N-aș putea spune că am amintiri grele de atunci. Nu văd lucrurile ca o mlaștină întunecată. Timpul le-a rezolvat pe toate. S-a scurs și el în ritmul pașilor noștri șovăitori. Aveam 25 de ani, cum spuneam, și viața ne părea frumoasă. Și este frumoasă la urma urmei. Ne "luam" cu viața: cu elevii aceia minunați și inocenți, cu profesorii din cancelarie, cu directoarea care era atâta de treabă, cu tanti Lucreția, femeia de serviciu, cu plecările acasă la copii, la Iași ori la Baia Mare. Ș-apoi erau vacanțele! E drept, ni se strângea inima când se apropia școala, dar ce să facem?! Așa era. Nu eram singurii. Alții poate să vadă perioada aceea "în negru". Eu nu!

În cancelarie la Burdusaci erau următorii profesori. Dar, dacă mă mai îngăduiți, o să vă spun data viitoare.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus