- Frumoasă meserie și misiune ți-ai mai ales, Rachide! îi spun, bucuroasă pentru el.
- Îmi place. Dacă-ți place, asta se vede în toate. Și când nu-ți place, iarăși se vede.
- Dar zi tu, grup ca ăsta ai mai avut vreodată? îl descos cu mândrie.
Zâmbește, ezită, pentru că nu vrea să îl pună pe niciunul din "cei care i se dau" în vreo lumină mai slabă.
- Sunteți un grup deosebit, very easy going, m-am simțit foarte bine cu voi, în absolut fiecare zi. Fără niciun fel de pretenție sau supărare, cu voie bună și muzică, nici nu am simțit că am vreo obligație. Eu doar am făcut ce îmi place să fac, iar voi v-ați bucurat încontinuu...
- Mulțumim, Rachid, că ne-ai arătat cel mai frumos Maroc, prin ochii și dragostea ta de berber.
- Eu vă mulțumesc că ați primit tot...
E întreprinzător, dar discret și sincer, vorbește doar cât și când trebuie, bucuros fără exuberanțe, atent să nu aducă atingeri și să netezească fiecare cale, în discuție sau spre oraș.
Așa le-o fi tot neamul? Trăind în adâncul lor, contopindu-se cu tot ce primesc de la pământ, acționând subtil și încercând să nu creeze karme nefaste, făcându-se pe ei înșisi mici pentru a face cât mai mult loc vieții să... fie? Înseamnă că tot vieții voiam și eu să îi fac loc, atunci când simțeam nevoia să mă fac mică, mai degrabă decât unui om...?
Ne regrupăm cu toții în fața porții principale a Kasbalei și intrăm în Medina Essaouirei: o piață imensă ni se deschide în față, cât vezi cu ochii, iar soarele o umple cu lumină, până dă pe-afară.
Muzicanți cântă live într-o parte, iar noi ne punem pe dansat, liberi și fericiți. Și alunecăm, dansând mai departe, pe străduțele pline de mărfuri: alei întregi pline cu covoare groase de lână bine prelucrată, fină la atingere, toate numai modele berbere și culori tari; uși, scaune, mese, oglinzi de lemn sculptat, așa cum am văzut în toate reședințele regale pe care le-am vizitat săptămâna asta; uleiuri și cosmetice din argan, Essaouira fiind cel mai cunoscut centru comercial din Maroc în acest sens; produse de artizanat din lemn de ienupăr, cu un puternic miros specific; ibrice, felinare, palme ale Fatimei și lămpi ale lui Aladdin din dantelărie de cupru și argint, lucind lustruite în soare; uleiuri esențiale și parfumuri solide din mosc, lemn dulce, vanilie, iasomie, santal, ambră, portocală, oudh, trandafir; saci din catifele colorate și decorate cu mărgele, de înălțimea unui copil, plini cu scorțișoară, chimen, ghimbir, boia, coriandru, cuișoare, fenicul, anason, nucșoară, schinduf, piper negru, lavandă, semințe de susan; alți saci cu henna și piatră de indigo, turmeric galben și șofran portocaliu, roșu de annatto și șofrănel roz...
Cele mai multe erau și ieri în Marrakesh, dar azi le identific. Africa și Orientul împletite în mirosuri și pigmenți, meșteșugari și negustori înnăscuți! Toate sutele de ani de tradiție, istorie, de luptă și bucurie, de încrâncenare și înflorire se regăsesc aici, iar eu le simt trecând prin mine în valuri, precum oceanul însuși! Cât de firesc și nealterat sunt păstrate; pare că lumea întreagă poate să treacă, dar ele rămân...
Rachid ne scoate pe rând din cetate și ne împinge, în plimbarea noastră cvasiinconștientă, către faleză. Hai la o cafea!
La umbra unui restaurant de pe plajă, întindem, din mai multe mese mici, o masă mare, de 13 persoane, ca să mâncăm și de prânz. Fructe de mare, supe și pește de multe feluri, bere și cafea. Lângă noi, oceanul șoptește în valuri. Șezlonguri de lemn cu perne albastre ne bucură privirea și ne relaxează și mai tare. Doar în mine neliniștea mocnește și lacrimile stau zăgăzuite. Mi-e rușine să mă dau de gol, mi-e rușine să spun orice către minunații aceștia cu care sunt și care merită să primească numai bunătăți și frumuseți, mai ales azi, la ora asta a amiezii...
- Cu Ibrahim te știi de mult timp, Rachid? îmi schimb eu chimia și gândul.
- Da, de ani buni.
- Bănuiesc că îi cunoști familia, copiii...
- Sigur că da. Mă interesează dacă sunt bine, dacă au de toate, dacă sunt sănătoși. Mai ales că Ibrahim e plecat zile în șir de acasă, când avem grupuri.
- Comunitatea contează cel mai mult, așa e?
- Contează mult, dă Rachid din cap, dând greutate spuselor.
- El e așa un om cald, bun, la locul lui. Am o slăbiciune pentru oamenii ca el. Simt că unora ca aceștia le datorez o grămadă...
- Amuzant, îmi spune Rachid râzând, și el mi-a spus același lucru despre tine ieri.
Râd și eu, mi-e cam rușine, încerc să fac pe modesta, dar cred că deja e prea târziu.
- Siesta?
- Daaa...
Andreea și Laura, cu obiectivele subiective ale aparatelor profesionale, au o ședință foto cu Rachid, în cetate, pe străduțele unde Ridley Scott a turnat Kindgom of Heaven, așa că se duc cu toții să se pregătească. Restul rămân la plajă și la somn, pe șezlonguri.
Am o fereastră de singurătate și plec la plimbare pe faleză.
După câțiva pași, în albul orbitor al soarelui, privind oceanul albastru și nesfârșit, dau drumul lacrimilor. Nu mă mai vede nimeni, pot să plâng cum vreau, cu hohote, mușcându-mi buzele de durere. Nu mă mai vede nimeni.
- Madame, voulez -vous un T-shirt? mă întreabă un negru înalt, cu brațul plin de tricouri cu continentul african în diverse forme stilizate și cu o mapă sub braț.
- Non, merci! îi răspund eu, ștergându-mi lacrimile.
- Madame, vous êtes bien?
- Non, pas du tout, mais ça va me passer. Și zâmbesc. Merci!
- Ce s-a întâmplat?
Ezit, apoi mă dau doi pași în spate, către o bancă de piatră.
- Stai aici, cu mine, două minute, ai timp?
- Oui, je vous écoute, spune el rar, cu ochii mari și sinceri.
- Cum te cheamă?
- Gabriel.
- Hm, la fel ca pe mine. Gabriela, Roxana-Gabriela. Aproape că îmi vine să râd.
- Ah, bon! râde și el.
- Tu vois... Azi e ultima mea zi în Maroc, după o săptămână de expediție și vacanță. Mâine ne întoarcem acasă, în România. Aveam o bănuială mare că trăim subțire și pretindem că suntem civilizați, dar pământurile acestea și spiritul berberilor, oamenii ăștia simpli, care trăiesc atât de liber și de autentic... Tot ce caută o lume întreagă de mii de ani, ei trăiesc în fiecare zi. Și despre mine credeam că trăiesc liber și autentic, dar, după săptămâna aceasta, sunt... și mai trează. Nu mi-e frică să mă întorc acasă, ci mi-e frică să plec de aici. De fapt, mi-e frică să mă întorc acasă fără toate cele pe care le-am găsit aici. Fără libertatea, simplitatea, profunzimea, lumina, împăcarea, bucuria pe care le-am trăit aici; fără acestea, chiar nu mai sunt nimic, e moarte curată să trăiesc fără ele...
Încep să plâng de-a binelea. În tot timpul acesta, Gabriel dă din cap de la stânga la dreapta, precum indienii când zic "da":
- Asta nu e bine, nu e bine deloc..., îmi tot repetă în șoaptă, îngrijorat și suferind pentru mine, surprins teribil de mărturisirea mea frustă. Doi străini, pe malul oceanului...
- Și am un băiat, tocmai a împlinit 14 ani. Și nu știu ce să-l învăț, cred că de asta sunt cel mai speriată, înțelegi?
Îmi adun lacrimile-n barbă.
- Cu jumătate de inimă, îi cer în fiecare zi să muncească mai mult pentru școală. Eu așa am făcut și mi-a fost bine. Dar acum sunt alte vremuri. Iar după Maroc, cum să îi mai spun așa ceva, când eu știu sigur că cei mai mulți profesori vorbesc fără pasiune și interes pentru ceea ce ei înșiși predau. Ce să înveți de la un om care nu crede în ceea ce vorbește? Dar, mai ales, cum să îți consumi aproape tot timpul, la o vârstă atât de frumoasă, cu asemenea oameni? Ce fel de moarte mai este și asta?! Căci viața e în altă parte și acum știu asta mai bine ca oricând!
Plâng cu sughițuri, disperată.
- El e un spirit liber, e cel mai independent și mai liber copil și om pe care-l cunosc, e precum berberii. Și eu, eu ce îi fac...? Ce să îl învăț să facă mai bine? Acum nu mai știu nimic!
- Asta nu e bine, nu e bine deloc...
Mai oftez de câteva ori și, odată numită frica și privită în față, mă lecuiesc parțial și încep să mă mai liniștesc.
- Mulțumesc că m-ai ascultat, îi zic zâmbind, după o pauză de câteva secunde.
Ce-o fi priceput, săracul, ce și-o fi zicând: "Ce zi, ce femeie nebună!"
- Dar tu, Gabriel? Care e povestea ta? încerc să schimb subiectul.
- Noi suntem veniți din Algeria, încercăm să trăim aici un pic mai bine.
Exact cum mă gândeam: sunt o penibilă și o fițoasă. Și cu "zbuciumuri" de filozoafă alintată.
- Și în mapa aceea ce ai?
- Tablouri, cu figuri din aripi de fluturi. Tata le face.
- Din aripi de fluturi..., mă minunez eu, în timp ce Gabriel deschide mapa și îmi arată, una câte una, creațiile tatălui său. Da, îmi amintesc, pe vremea lui Ceaușescu, găseam și la noi de cumpărat de la comercianții ambulanți, pe Cheile Bicazului sau la Tușnad.
- Alege-mi tu unul, că eu acuma nu-s în stare, îl rog râzând de mine însămi.
Iar Gabriel scoate, mai de dedesubt, tabloul meu, cu animalul meu preferat, fără să știe:
- Un elefant din aripi de fluturi. Da, cred că am ce să învăț de la un elefant plămădit din aripi de fluturi...!
Vreau să-i plătesc atât cât îmi cere și tocmai atunci Rachid intră în discuție, venind dinspre restaurant, proaspăt schimbat în djlaba albă, luându-l discret la întrebări pe Gabriel, încercând să mă salveze de la cheltuit.
- Lasă, Rachid, de data asta știu ce fac. Fetele unde sunt?
- Un pic mai în față, pe trotuar, spune arătând spre dreapta.
Mergem spre cetate.
- Vă ajută dacă vă țin eu bagajele?
- Da, sigur!
- Hai, atunci!
Mă întorc spre Gabriel și îl îmbrățișez.
- Ai grijă de tine și de tatăl tău, Gabriel, à bientôt et... Shukran! îi mulțumesc eu, cu mâna în dreptul inimii.
Nu sunt cu totul liniștită, dar sunt mai liniștită.
Și mă distrează, probabil, filmulețul acesta în care începem să jucăm toți patru: Laura și Andreea pregătite ca niște profesioniste, identificând locuri numai bune de fotografiat "Rachidul", eu cărând bagajele tuturor, încărcată ca un pom de Crăciun, iar Rachid - superstar, ceea ce este cel mai aproape de adevăr: admitem toate trei că era el frumușel până acum, dar în djlaba albă cu broderie aurie, cu tricou alb și pantaloni albi de in pe dedesubt, cu glezna dezvelită și cu pălăria crem pe cap este Lawrence al Arabiei, Lord of the Atlas și Prince of the Desert la un loc. Și încă ceva, mai șarmant, pe deasupra!
Nu mai am nicio treabă, decât să intru în câte-o prăvălie, cât se trag 50 de cadre cu Rachid sprijinit de un toc de ușă turcoaz sau de un zid roșu, să mă distrez privindu-i pe toți, serioși și implicați, și să îl fac pe Rachid să râdă, mai ales când nu trebuie. Dar el e fotogenic oricum, iar fetele, cu toate interdicțiile lor (Stop laughing! Stay still! Nooo, you moved again...!), sunt fericite. Andreea caută lumina, Laura umbrele. Ce bine că rămânem diferiți...! Le cumpăr apă, le dau la mână din recuzită, mi-s dragi de nu mai pot, îi îmbrățișez cu privirea și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi i-a dăruit!
De data asta, Cristi este cel care ne mătrășește: "Yala-yala, hai!" Ajungă-ne cu turnatul de filme, avem un drum de două ore înapoi și vrem să mai ieșim o tură prin Marrakesh în seara asta.
Liviu, Laura și Andreea rămân în Essaouira până duminică, după care zboară care încotro.
În ușa minibusului, consumăm a doua "despărțire mică". Ne strângem foarte tare în brațe și ne promitem și Barcelona, și Madrid, și Predeal. Numai un pic, să ne așezăm în mătci. Distracție maximă și ne auzim și ne vedem pe grup!
Pe drumul de întoarcere, în crepuscul, tot mai multe locuri goale. Ne (e) dor, le facem poze, le trimitem celor trei, zâmbim, dar nu e zâmbetul nostru. Ei ne trimit la rândul lor poze de la terase, cu beri, cu apus de soare în ocean... Kingdom of Heaven, zici...?
Marrakeshul și riadul ne primesc cu viață de noapte și opulență, neschimbate. Rămân la piscină cu Emma și Lavinia, cu câte un pahar în mână, să sărbătorim: "grupa mare", cu care Lavinia le-a spus copiilor ei că pleacă în excursie în Sahara, a absolvit!
Restul trupei se ocupă de ceva cadouri, de ceva mâncat în oraș, dar mai ales de cumpărat tort, pe care îl tăiem ceremonios pe terasă și cionim: "La mulți ani! La cât mai multe excursii grozave împreună! Când o fi mai rău, așa să ne fie!" Poze - grup - Essaouira și Germania sunt cu noi...!
În noaptea aceea, l-am adormit eu pe Marrakesh. Am așteptat să i se închidă ochii și luminile, l-am cuprins cu drag din priviri și m-am strecurat ușor la culcare, fără să mă simtă. Iar eu, fără să mai plâng: mâine nu există.
