Nouă zile în Maroc. Poveste berberă - Ziua 9. Mai departe

- Ceasul Fossil s-a dus, aia e, dar măcar ochelarii de soare?
- Ai pierdut și ceasul, și ochelarii? Nu se poate...

Aproape că mi-e mie ciudă de toate pagubele Emmei.
- Adidașii ăștia roz sunt ai tăi, Lavinia?
- Da, rămân aici, daune colaterale. Nici nu mai am unde să-i pun.
- OK, eu zic să coborâți voi cu toate bagajele. Mai fac o tură de cameră și vin și eu.

Fetele ies, cu rucsacurile mari, rucsacurile mici, plus papornițele Laviniei, pline cu achiziții. Azi-dimineață am avut taman bine vreme să facem ultimele cumpărături. Eu, ghid de Medina pentru Lavinia:
- Mai am fix 100 de dirhami de spart azi! îi zic eu, făcând pe șmechera.
- Io 7! mi-o întoarce și ne bușește râsul pe amândouă.

Apoi a mai găsit 50 de euro prin poșetă și nu s-a putut întoarce cu ei acasă.

Eu mi-am împlinit și în dimineața asta o dorință - mai micuță, dar restantă: un rucsac de toată ziua, simplu, cu cât mai puține compartimente, dar... să aibă un quelque chose. Mă aștepta atârnat în fața prăvăliei unui marochiner, căruia i-am făcut safteaua: din piele de culoarea pământului Marocului, cu patina prafului, a soarelui și a vântului, în bătaia cărora stătuse de când a fost meșteșugit și până la mine.


Lavinia, în schimb, a băgat și rucsac, și geantă de voiaj, și cosmetice... Iar eu am lăsat-o la târguit și m-am întors în riad, cu rucsăcelul meu vechi-nou în spate, să îmi termin bagajul.

OK, deci încă o tură de cameră și de baie. Trag patul Emmei - ochelarii de soare. Răsuflu ușurată. Tot e ceva! În rest - clean. Închid ochii în mijlocul camerei, mulțumesc din inimă, mă retrag. Las ușa deschisă. E liber acum, să vină cine mai are visuri de împlinit!

La micul dejun, îi ascultăm pe Anca și pe Mitză cum își fac planurile pentru Himalaya, unde vor pleca peste câteva zile. Ținta: vârf de 6.000 de metri. Am de pe acum convingerea că toate se vor așeza spectaculos, iar ei vor fi învingători. Ne bucurăm pentru ei, ne interesăm un pic de una-alta în legătură cu ascensiunea și poate că în mintea fiecăruia se sădește o sămânță nouă...

Facem puțin până la aeroport. Nu mă uit nici în dreapta, nici în stânga. Țin bine nodul din gât - dacă tot se termină, să se termine cât mai repede...


Ne luăm rămas-bun de la Rachid și de la Ibrahim, pe rând, cu multe mulțumiri. "Deci chiar se termină." Ne-au ajutat și nu prea "despărțirile mici" de ieri - asta de azi e belea. O durere imposibil de identificat îmi stăpânește ființa și mă determină inconștient să îmi canalizez întreaga energie doar ca să respir normal, să păstrez aparențele și să îndeplinesc formalitățile aeroportuare. "Poate dacă fac așa, o să treacă, o să dispară", mă păcălesc rațional. De acum mi-e limpede că o bucată mare din inima mea s-a regăsit și vrea să rămână aici. Sau, cine știe, poate chiar rămâne. O bucată de inimă cât o viață în sine. O bucată de inimă care bate împreună cu inima acestui pământ. De m-aș întinde în colbul lui roșu, am fi una...

 
Mi-ar fi fatal să las acum disperarea să se ivească oricât de puțin. Respir adânc, să mă iau în stăpânire.
Ne așezăm la coadă la check-in și, ușor-ușor, în afară de pozele haioase și de poante, discuțiile se derulează către rutina noastră de acasă, către așa-zisa "revenire la normalitate". Cuvinte care mă tulbură, mă contrariază, aproape mă înfurie... Cum adică "revenire"?! Cum adică "normalitate"?! Dar asta ce este...?! Pentru mine, ăsta e normalul: împlinirea visurilor. Eu nu vreau să îmi revin, eu vreau să rămân așa, câștigată cu toate cele primite aici.

În liniștea orelor de zbor până la Frankfurt, la 10.000 de metri de pământul și de influența Marocului, reușesc să conștientizez unde am ajuns, ce simt și ce vrea inima mea. Când un vis vine către tine, el se naște în inimă. Însă îl percepi întâi în minte, crezând că ți-a venit o idee. Numai că acest vis este, de fapt, un fel mesaj energetic, care vine către tine și nu către altcineva (sincer, mă îndoiesc că visurile lovesc la întâmplare!), îți schimbă chimia întregului corp, implicit a creierului, și îți dă o nouă cheie pentru a înțelege viața, în cel mai larg înțeles al cuvântului. Da, te tulbură, neîndoielnic și de fiecare fucking dată! Dar este felul Universului de a te întreba: cine vrei să fii, ce vei face acum, că ai această nouă cheie? Nu, nu mai ești niciodată la fel după ce te-a atins un vis, darămite după ce l-ai gustat ori după ce s-a împlinit...


Nu, nu vreau să mă întorc la "viața normală" de după Maroc, ori de după împlinirea oricărui alt vis, for that matter. Cum aș putea? Ar fi stupid și lipsit de recunoștință, ca și cum toți oamenii aceștia, toate locurile și toate emoțiile mi s-ar fi dat degeaba. Sigur, nici nu o să mă pun pe plâns, cufundându-mă în durere și deznădejde - că doar nu-l pot păstra veșnic, în aceeași formă. Ar fi stupid, lipsit de recunoștință și absolut în zadar.
Așa cum se întâmplă cu tot ce ne-nconjoară, și Visurile își schimbă energia de manifestare - și ne-o schimbă și pe a noastră - din momentul în care s-au întrupat în noi și până le împlinim, dar și dincolo de împlinire. Am primit visul, l-am urmat, l-am împlinit, l-am lăsat și pe el să se împlinească prin mine, iar acum sunt în momentul de "dincolo de împlinire". Tot așa cum cometa are o coadă, și visurile au. Nu vreau să mă lupt cu această "coadă", cu această energie reziduală cu care am rămas, nu vreau să o îndepărtez - o, nu! Ea este fix esența a ceea ce am fost învățată primind această nouă cheie a vieții. Încă nu știu cum se va derula totul odată ajunsă acasă, dar presimt că mă apropii de un bine superior oricărui bine pe care l-am trăit până acum...


Ajungem după miezul nopții pe Otopeni. Ne trece os prin os până preluăm bagajele, dar, vorba bancului, "râdem, glumim, daʼ nu părăsim incinta". Facem poze, postăm pe grup și primim la schimb: în Essaouira viața abia începe - mai sunt și cu două ore în urmă, pehlivanii!

Ne îmbrățișăm foarte tare, pe rând, îndelung.
- O, cher Serge...! Hai, că ne auzim și ne vedem, cel puțin cei din București - mă ocup eu să strâng rândurile și să organizez o cină într-o seară, împreună. Acum o duc eu pe Anca acasă, e cel mai aproape de mine.
Ajung acasă. Intru în apartament, dar nu aprind nicio lumină. Mă chinui cum pot să aduc și să bag bagajele în casă, le las pe unde am loc, mă dezbrac și mă bag în pat. Ah, de-aș adormi instantaneu, cât încă sunt amorțită, fără niciun crâmpei de gând sau înghionteală în inimă! Și un dumnezeu milostiv așa face, mă cufundă în somn.

***

Deschid ochii. E lumină, e dimineață, e a doua zi. E București. Marocul tot mi se cască în piept și pulsează, vrând să re-trăiască.


Mă bușește plânsul - unul amarnic, de neconsolat. Iau telefonul, scriu pe Cămile: "Vreau repede, repede, repede înapoi!" Continui să plâng. Ping, ping. Emma: "Și eu!" Lavinia: "Și eu!" Ufff! Uite, asta e normalitatea de care am nevoie!
Mă dau jos. Vreau să mă duc în baie, să plâng acolo, netulburată de nimeni. Ultimul lucru de care am chef acum este să explic cuiva de ce plâng. Cum aș putea să pun în câteva cuvinte zecile de pagini scrise până acum, ca să înțeleagă cineva ce trăiesc.


Când ies din baie, dau nas în nas cu Ducu: mai înalt decât l-am lăsat, mai subțirel, parcă și mustața i-a mai crescut un pic:
- Mami!
Același "mami", de când l-a pronunțat prima dată, cu glas de surpriză și bucurie fără seamăn!
- Băiețelul meu berber!
Îl iau în brațe. Mă bușește iar hohotul. Îi zic că de dor, dar el știe...
- Cum a fost?
Mă privește în ochi, cu gura până la urechi.
- Acum știu, acum știu că tu ești berber. A fost minunat! îi spun, mângâindu-l pe creștet. Mă uit în sus la el, abia mai reușesc să-l cuprind, de cât a crescut. I-am cunoscut, i-am cunoscut pe oamenii liberi și am să-ți povestesc despre ei, tot repet, râzând printre lacrimi.
Se trezește și Cristi. Punem de cafea. Desfac cadourile, pe care le lăsasem special la îndemână. Se bucură amândoi, mult, de fiecare.
Și nu mă mai supăr că soțul meu este, ca de obicei, interesat să îmi povestească ce a făcut el, în ce stadiu este reabilitarea blocului, cum a fost cu montatul ferestrelor, ce lucrări de reconstrucție avem de făcut la primăvară, ce se întâmplă cu școala online... fără să mă întrebe nimic, fără să-l intereseze sau să bănuiască nimic din tot ce e în sufletul meu.

And now you see
Another me
I've been reloaded, yeah,
I'm fired up,
Don't shut me down^[i]

Îmi și îi cânt în gând. Nu aude. E "în tunel". Acolo nu este semnal, nu ajunge nimic din afară...
După vreo două ceasuri, în care sunt pusă la curent cu toată viața "normală", mi se face foame și parcă aș bea și un ceai. Pe platoul de marmură cu fosile de la Erfoud, îmi pun mai multe curmale cumpărate din deșert. Îmi fac un ceai de mentă și îl torn în paharul verde de sticlă din Marrakesh. Trimit o poză către gașcă. Aha, să fiu eu sănătoasă: până acum, pe grupul "Țâțe și alcool Maroc 2021", care mai de care a trimis deja prima cafea, melodiile preferate pe care le ascultam traversând Atlasul, când la vale, când la deal, dorul...
- Of, Liviule, nici fumatul nu mai are farmec fără tine!
- Hai la Madrid!
- Vin, vin, numai un pic, să văd pe unde e cărarea...
Că nici prin casă nu o găsesc. Ce bine! O să am tone de treabă de făcut, mă îngrop în ea întâi. Sanchi! Nu am vlagă să fac nimic, să pronunț nimic, sunt ca o fantomă. Adorm la loc, ca în comă. Deștept făcut e creierul, știe când să dea shut down.


***

După vreo trei ceasuri de somn adânc, mă trezesc un pic mai odihnită. Dar în aceeași transă, în care nu pot deschide gura sau face ceva. Doar zâmbesc și mă mișc cu un trup străin, sedată.

I'm like a dream
Within a dream
That's been decoded,
I'm fired up, I'm hot
Don't shut me down

OK, trebuie să găsesc o ieșire. Cine m-ar putea ajuta? Prietenul meu libanez: el are sânge arab, el e un om practic în primul rând, așa că el are soluții. Știe de Maroc, de o parte din evenimente, i-am trimis poze și am povestit un pic zilele trecute. Era invidios că nu a venit, dar bucuros pentru mine:
- Cum ai reușit să te adaptezi în România, născut în Orient, cum ești? Ce gând, ce motivație te-a ajutat?
- Am fugit din Orient! Căci nu este numai natură și tradiții, sunt părți pe care un turist nu are cum să le vadă în câteva zile. Dar rămâne sufletul invadat de peisajele și obiceiurile în care ai copilărit. Și devii un amestec. Așa cum ești tu acum, cu ce ai câștigat, din ce ai văzut și trăit.

Iʼm not the one you knew,
Iʼm now and then combined
And Iʼm asking you to have an open mind
I wonʼt be the same
Iʼm not the same this time around
Iʼm fired up, donʼt shut me down

- Da... Cel mai mult m-a impresionat nu ceea ce am văzut, ci ceea ce am trăit, un spirit și o energie profunde și libere cum nu mai sunt altele... Berberii, as free men, "Amazigh"... Am hălăduit și pe străduțele din Medina, am văzut și sărăcia, dar nu am văzut cerșetori; am văzut și mizeria, și neglijența, dar ele nu sunt un stigmat, ca în lumea așa-zis civilizată, ci însușite, integrate. Poate or fi din lipsă de educație, dar dacă vin dintr-o forță interioară, la care noi nu putem decât visa? Dacă vin din propria alegere, din convingerea că nu contează, câtă vreme spiritul rămâne la fel de pur? Dacă e așa? Știam că suntem subțiri, dar acum orice chestiune de natură socială sau politică mi se pare și mai subțire. Chiar și eu, cu toți ai mei, mult mai preocupați de spirit decât cei mai mulți din jurul nostru, mi se pare că suntem ridicoli pe lângă berberi.


- Ai trăit o experiență care te va îmbogăți și îți va adăuga valoare. Bănuiesc că feelingul de libertate te-a marcat mai mult decât orice altceva.


- Așa-i. Ce să mai zic... Mi-am strâns copilul în brațe și nu am putut decât să-i spun că o să-i povestesc despre oamenii liberi, așa cum e el, mereu rezistent la orice formă de constrângere, și i-am adus pietre de pe Atlas, și simbolul poporului berber. Plângând, i-am spus toate astea. I cannot cope with anything: nici mâncare, nici realități, nici serviciu, nici știri, nimic european nu pot digera, totul mi se pare de prisos... Și plâng. Mult. Mă doare capul, mi-e somn și frig. Je suis malade et je ne veux pas aller bien. E OK așa, pour le moment...? Dă-mi un pont, un sfat, un truc...
- Ai atins scopul călătoriei. Tu n'as pas besoin dʼêtre guérie. Tu t'es bien soignée, je crois. Vis le moment jusqu'à la fin. Și eu mi-aș fi dorit sa nu-mi mai treacă. Dar în curând, Marocul va redeveni un vis.
- O, nu, păi tocmai asta este: visurile sunt cele mai importante! Eu am ajuns să trăiesc toate astea pentru că am visat! La Munții Atlas, la Sahara, la dune de nisip, curmali și minarete. Visul a dospit și, când i-a venit vremea, m-a trântit la pământ și s-a împlinit. Și totul a fost perfect (muntele, catârii, luna plină, cămila mea, dormitul pe dune, hamamul perfect, Medinele, riadul perfect, oamenii perfecți), în fiecare zi, toate dorințele ni s-au îndeplinit tuturor, am fost parcă într-o buclă de timp și de spațiu. But when the time's right! - deci când se întrunesc toate condițiile primitului, poate la nivel universal -, primim! Și acestea sunt "cele ce nu se vor mai lua de la noi".


- Roxana, ai acum energie cât pentru un maraton rapid!
Râdem amândoi.
- Energie, da..., zâmbesc. E așa prețioasă! Nu o să mai investesc energie (adică un complex de resurse: emoții, timp, nervi, bani) în lucruri cu care nu rezonez în inima mea, chiar dacă mintea îmi spune, obișnuită, că asta mi-e "datoria". Și tu știi că eu, la fel ca tine, pun datoria pe primul loc. Nu, chiar nu e cazul... N-am văzut nicio datorie la berberi, în afară de a fi liberi și a trăi făcând ceea ce le place. Sau poate numai asta a ajuns la mine. Dar și acest lucru e cu rostul său, poate asta am de înțeles și de învățat. Nu numai teoretic, ci să și pun în practică mai des, mai mult, tot timpul: numai inima îți spune ce vrei cu adevărat, căci numai inima vorbește despre tine, în timp ce mintea vorbește numai despre ceea ce este în afara ta, căci numai cu informații din afara ta s-a format... M-oi strădui să fiu atentă mai ales la ce îmi spune inima, mai abitir decât până acum. Să îmi iau - în fiecare dialog, în fiecare acțiune - câteva secunde, ca să văd dacă îmi vorbește mintea sau inima... și să aștept până îmi va vorbi inima, fără grabă. Mai bine să cadă lumea, decât să mă mai grăbesc în detrimentul inimii. Mai devreme sau mai târziu, o astfel de schimbare face diferența dintre viață și moarte. E mult de exersat. Și-o să mai cad. Dar acum, puterea e alta... O să fiu mult mai atentă la toate visurile mele, adică la dorințele mele - vezi cât de tare ni le-am îndepărtat prin vocabular?! Adică la acele idei care se nasc în inimă, nu în cap; cele care mă fac vie, creativă și creatoare, de viață și de persoană. Știam toate astea, le știi și tu, le știe toată lumea. Ba chiar ne-am săturat de ele, de fapt ne-am săturat de neputința de a le aplica, de nereușita de a fi consecvenți în aplicare, de păcălelile societății și chiar de propria automanipulare, cu propria minte care ne pândește și la cumpărături, și la serviciu, și în familie, care acoperă - cu zgomotul așa-ziselor idei, principii, valori și experiențe (care tot din afară vin) - pulsul sincer și univoc al inimii noastre. Daaar... acum îmi este și mai simplu, pentru că cei care își împlinesc visurile, care își ascultă inima, au un avantaj teribil: am făcut copy, mai am de dat doar paste... În fine, am fost atât de acasă acolo...
- Ai putea trăi acolo?
- DA, dar asta ar fi cea mai ușoară parte. Ar fi cea mai ușoară și mai egoistă dintre soluții. Sau faptul că mă "țin" aici Ducu și toți ai mei arată ce scurtă e libertatea mea interioară și exterioară...? Dar nu asta este dezbaterea, să știi (ar fi sterilă, oricum), ci în altă parte: despre a locui aici din nou, cu mine și cu lumea în noile înțelegeri ale vieții care se vede și, mai ales, ale vieții care nu se vede - asta e provocarea! Să armonizez, să împac, să aduc împreună într-o formă superioară de manifestare tot ce am trăit acolo cu tot ce sunt deja aici... Separarea - locurilor, evenimentelor, sentimentelor, ideilor, oamenilor (poate cu excepția deparazitării) - aduce involuție. Să pui împreună, asta-i treaba grea de făcut... Nu vreau doar să fac față și nici într-un caz să mă întorc la ce am făcut până acum. Ci să acced la o nouă înțelegere. Nu e de ajuns doar să îmi împlinesc visurile (o călătorie, o carte, un om, o școală, o afacere, un concurs), ci să aduc în viața de fiecare clipă înțelegerile profunde care m-au cucerit, în timp ce le împlineam, remodelându-mi ființa și viața. Numai așa visurile devin, cu adevărat, realitate! Altfel, rămân doar visuri, iar noi trăim doar în weekenduri și în vacanțe.

La finalul acestei discuții - altminteri, terapeutice -, mă surprind articulând cea mai simplă dintre închipuiri:
- Dacă cea mai mare dorință a visului este să devină realitate, probabil că și cea mai mare dorință a realității este să (re)devină vis. Probabil numai noi, oamenii, putem să le unim, punând capăt schizofreniei. Căci noi, oamenii, le-am separat, prin minte, inventând două cuvinte, creând două spații pentru a trăi: visul și realitatea.


***

Mai târziu, și numai după ce am scris multe dintre zilele acestui jurnal de călătorie - căci crescuseră prea mult în mine și le-am născut, ca să aibă o viață a lor, să crească cât pot ele de mari în lume -, mai târziu, deci:

I have learned to cope,
To love and hope,
Is why I am here now,

... săvârșindu-se și melodia, deopotrivă în capul și în inima mea. Apoi, cu un suflet înnoit, m-am luat înapoi în stăpânire și am pus-o să cânte din nou și din nou, ca să meargă cu viața.