Sunt în avion. Îmi pocnesc urechile și nervii așa cum pocnește cerul de revelion. Băiatul din fața mea se uită la un serial. Fără căști. Sună un telefon. Mă alarmez, apoi mă liniștesc. Este în serial.
Citesc aceleași trei rânduri de cinci ori și nu înțeleg nimic. Las cartea jos, pentru că oricum urmează să mă întrebe stewardesa ce vreau să beau. Comand cola și apă, pentru că am văzut la zborul trecut că ai voie să comanzi mai mult de o singură băutură. Le beau conștiincioasă pe amândouă, nu fac risipă. Fata de pe rând cu mine nu comandă nimic. Mi se pare ciudat și aproape nepoliticos. Putea să bea și ea măcar un pahar de apă.
Sună iar telefonul, iar eu mă întreb ce naiba de serial e ăsta. Are loc o scenă de amor. Adevărul e că ar fi bătut la ochi dacă fix acum se hotăra să dea sonorul mai încet, așa că băiatul rămâne mândru, pe poziție, cu sonorul dat tare și un avion întreg participă la scena de amor. Mai sună puțin telefonul.
Mă foiesc pe toate părțile și nu-mi găsesc locul. Parcă am picioare și mâini de 7m și cineva m-a înghesuit într-un scaun de bebeluși. Mă întreb ce aș fi făcut dacă aș fi zburat până în China.
Am urechile înfundate și țeava de scuipat nervi perfect desfundată. Cu două rânduri în spatele meu, câțiva bărbați în jur de 50 de ani vorbesc de parcă ar fi pe maluri diferite ale unui râu. Se bea Heineken și se râde. Se spun povești pe care cred că le aude și pilotul. Mă rog să nu-l bruieze zgomotul și să prăbușească avionul.
Voia bună este în toi. Românii se distrează, neam de petrecăreți. Mă simt exact ca într-un tren pe ruta București- Bacău. Sau Constanța-București. Sau Cluj-naiba știe. În orice caz, într-un tren românesc. Se mai deschide un Heineken și de undeva se aude muzică. Mai lipsesc micii cu muștar în loc de sandwich-ul olandez cu cașcaval și totul s-ar transforma într-un grătar simpatic.
Unul dintre bărbați povestește cum poate să bea Cola înainte de culcare și apoi doarme ca un prunc, dar dacă bea Pepsi, i se risipește tot somnul. Ceilalți râd. Mă întreb de ce a ajuns și la mine povestea asta. Mă ridic nervoasă în picioare de vreo două ori și sunt pregătită să-i dau o lecție băiatului din fața mea care continuă să se uite la serial exact așa cum ar face-o in propria cameră. Îmi repet rapid textul în barbă: "nu ți-a luat mă-ta avion." Realizez printr-un miracol că asta mai lipsește din avionul olandez plin de români pentru ca peisajul patriei noastre să fie complet: o româncă autentică care știe să se ia la harță. Sunt o româncă autentică. Reușesc totuși cumva să-mi stăvilesc dracii. Mă mir și eu că am izbutit.
În dreapta mea, o altă româncă autentică termină treaba murdară pe care eu n-am fost în stare s-o duc la bun sfârșit și se ceartă puțin cu stewardesa. Acum sunt liniștită. Cred că aveam doar nevoie să se certe cineva, nu trebuia să fiu neapărat eu. Rugăciunea îmi este ascultată și avionul aterizează. Nu se aplaudă.
Sunt în curul avionului și pare că o să aștept o eternitate până îmi va veni rândul să cobor. Totuși, pare că se apropie o scară pe roți și de ieșirea din spate. Stewardesa se adresează grupului de bărbați veseli și le spune să o anunțe care este ultimul din grupul lor. Coboară toți și în urma lor ieșirea se blochează. Ni se spune că noi, restul, trebuie să ieșim pe ieșirea din față. Bărbații se urcă într-o dubă albă pe care scrie poliția de frontieră, iar eu mă întreb cine au fost, de fapt, colegii mei de zbor care pot să bea Cola, dar în niciun caz Pepsi.
Cobor, în sfârșit, și cred că acum înțeleg cum se simt oamenii după ce se dau cu ciocanul din parcurile de distracții.
La verificarea pașapoartelor - claie peste grămadă. Dacă în alt aeroport o coloană de așteptare este în linie dreaptă, aici totul capătă mai degrabă forma spiralei de aur. Românii se ordonează singuri, ghidați parcă de o voce lăuntrică, într-o dezordine sfântă, numai de ei știută. Mă simt ca în trafic.
Lângă mine, două gemene de vreo 6 ani cu o însoțitoare de zbor. Sunt cochete și liniștite și se vede că sunt deprinse cu zborul. "Și aici cine vă așteaptă?", le întreabă însoțitoarea. "Tata". Merg mai departe demne și au ochi triști. Cut. Tata e îmbrăcat simplu și aproape neglijent, într-un trening uzat gri. Își ține fetele de mână și toți trei parcă sunt dintr-o fotografie atipică în care el a fost decupat din altă parte și lipit între fete ulterior. Arată ușor timorat și stângaci. Am impresia că aeroportul se transformă sub ochii mei în platoul de la Surprize-surprize. Sia (bunica) mereu plângea cu ochii lipiți de televizor la Surprize surprize. Când eram mică speram să fie și ea chemată acolo și să se întâlnească cu băiatul ei plecat de 10 ani în America.
Parcă îmi vine să plâng.
Ceva îmi spune că aici întâlnirile și despărțirile sunt mai dureroase și mai lungi decât în alte aeroporturi. Că poate de aici, de multe ori, oamenii sunt forțați să plece.
Mă întreb, oare cum se simte un om plecat de zeci de ani din țară când pășește, din nou, pe pământ românesc? Cum îi bate inima și cum îi merg picioarele?
Și deodată mi se umple inima de drag față de toată mizeria din jur. Mi-e drag de blocurile gri, de taximetristul care m-a lăsat singură în mașină 10 min ca el să plătească undeva parcarea (pentru că aparatul de la etajul ăsta era stricat), de vorbitul tare, de veselia aproape tâmpă, de capacitatea noastră de a face haz de necaz, de mașinile ieftine si murdare, de drumurile pline de gropi, de oamenii îmbrăcați simplu și neatent, de un Shop&Go amărât găsit la toate colțurile, și le-aș lua pe toate într-o îmbrățișare caldă, ca pe-un cățel maidanez șchiop. Și mă gândesc că nu aș putea niciodată să părăsesc cățelul ăsta maidanez șchiop.
Mă duc la Mega să-mi iau vin de 13 lei și apă minerală pentru șpriț și nu știu cum aș explica unui străin bucuria asta simplă și românească.