O zi neobișnuită

Mi-am dat întâlnire cu el la gară, în zona cu trenul dezafectat. Traversez șinele de cale ferată, fără să mă uit în lateral. Port tocuri și se afundă în pietrișul dintre traverse. Nu puteam să aleg un loc normal de întâlnire? Aud lătraturi în depărtare și-mi grăbesc pașii. Uite că la câini nu m-am gândit. Îmi amintesc când m-am întâlnit acum mai bine de un an cu Darius chiar aici, la vagonul părăginit. Câinii erau și atunci aici. Mi-a făcut fotografii. Mă răsuceam în toate pozițiile, doar-doar o ieși ceva bun. Nu ne pricepeam niciunul dintre noi la asta. Dar unele dintre fotografii au ieșit trăznet. Acum sunt model pentru o agenție internațională de modele și mă întâlnesc cu un tip într-o zonă părăsită a orașului ca să condimentez o zi obișnuită cu un final neașteptat.

Ajung. Verific ceasul. Mai sunt 6 minute. Ce se poate face în șase minute? Scrii un bilet. Mănânci un covrig. Probezi o rochie. Desenezi un copac. Faci o înmulțire. Părăsești un băiat. Pui flori în glastră. Te joci cu un câine. Asta mă face conștientă de lătraturile care par că se apropie și se intensifică. Urc prevăzătoare în vagon, mi-e teamă de câini. Îmi verific rucsacul. Am o sticlă de vin, două pahare și-un prosop. Mi-e sete și-mi vine să beau. Privesc de sus, din vagon, în depărtare după el. Nu se vede nicăieri. What the heck? Mă așez pe margine, legănându-mi picioarele și fredonând absentă Perfect Day, a lui Duran Duran. Mi-e sete. Da, am și tirbușon și știu să-l folosesc. E cald, nu e soare, dar e zăpușeală și încep să transpir. Vagonul reține căldura, dar nu cobor până nu vine Robert. De frică de câini. Îi aud doar mârâind, mai latră răzleț pe undeva, dar nu-i văd și nici nu-mi doresc. După zgomote, pare o haită. Telefonul meu nu mai are baterie, de fapt are, dar puțină. Da, am încărcătorul la mine, dar unde să-l introduc? Ora fixă a trecut cu încă 6 minte și Robert nu a venit. Nu-l sun. Uite-așa. Dacă întârzie, el trebuie să sune. Decid să mai aștept o jumătate de oră, apoi să-l sun sau să-i dau un mesaj. Dacă mai rezistă bateria până atunci.

Desfac sticla de vin și-mi torn fără reținere un pahar întreg. Înghit lichidul roșu și ușor acidulat, fără să iau paharul de la gură. Râd când mă gândesc că puteam să beau direct din sticlă, iar eu mă fandosesc cu un pahar, deși sunt singură. Gândurile îmi zboară către Darius, cel de-acum un an. A fost frumos cu el. Eram mici și proști. Și prostiile pe care le făceam erau frumoase. Și mici. Întorc capul peste umăr, aruncând o privire spre interiorul vagonului. Da, nu e mare lucru schimbat de acum un an când am fost aici cu Darius. Poate, o pânză de păianjen în plus. Și un șervețel cu o bucată de pâine mucegăită în el. Curând, voi avea nevoie la baie. Sigur, aș putea să fac pe undeva, într-un colț al vagonului. Nu-mi surâde ideea. Nu-mi surâde, de fapt, nimic. Mârâitul câinilor se accentuează, unul chelălăie și-mi ridic picioarele, prudentă. Nu ar putea sări în vagon, cred eu, e prea înalt.

Nu mai aștept. Îl sun. Mai am 14% baterie, pot să o fac. Derulez în agendă toți Roberții din listă, sun de trei ori la niște Roberți printre care nu e și tipul de azi și un beculeț mi se aprinde când dau de un Robert F. Și-mi amintesc că așa îi salvasem numărul, ca să-l deosebesc de ceilalți. Sun. Sun și insist. Ciudat... foarte ciudat... sunetul de apel al unui telefon străin se aude la numai câțiva metri depărtare și, o clipă, îmi trece prin minte că Robert e în apropiere. Timpul de sunat se consumă și mai sun o dată. Sunetul se aude din nou, din același loc, destul de aproape. Nu mai înțeleg nimic.

Cobor din vagon încet, să nu mă audă câinii și mă aplec în direcția de unde se aude sunetul telefonului. Văd telefonul și o geantă bărbătească lângă el. Stau pe vine și nu reușesc să realizez ce se întâmplă. Abia când întorc capul și dau cu ochii de o matahală de câine care se uită nemișcat la mine, îmi dau seama de ce mârâitul acela continuu se auzea chiar de lângă vagon: Robert zăcea sfâșiat de colții lor la o traversă depărtare.