Azorică, Școala de Literatură și Moș Corăbiuță

Totul a început cu Azorică. Citeam, când un clefăit plin de plăcere mi-a atras atenția. Jucăușul nostru cățel mânca prunele căzute covor în jurul băncii. Am închis cartea. Partizanul ascuns în văioagă putea aștepta, festinul canin la vreme de apus nu. Oare cât de înfometat colinda străzile orașului Azorică de a devenit vegetarian? Acum lătra, fericit dând din coada ciuntită în vreo luptă, ori de câte ori dintre frunzele întomnate deja mai cădea câte un fruct. Era o persoană pașnică, mereu voioasă, mulțumind cerului pentru noua lui viață. Numai Pusi, motanul vecinei rubiconde, îi trezea instinctul războinic. Îl lătra furibund când îl simțea în preajmă. La fel ca atunci când, dincolo de gard, trecea poștașul, milițianul sau vreun bronzat rătăcit în zonă. Cum deosebea grăbiții lor pași în larma străzii, am aflat ani mai târziu. (Scriitorul chinez Mo Yan afirmă că simpaticele noastre patrupede înmagazinează sute și sute de mirosuri.)

După cină, m-am gândit să-l fac pe Azorică personajul unei schițe. Care se scria singură, atât de repede curgeau cuvintele. A doua zi, dimineață, am recitit-o, corectând-o pe alocuri. Merita să ajungă sub ochii redactorului responsabil cu proza și poezia. I-am dat-o cu inima ticăind în firească emoție. Aveam birouri alăturate, dar verdictul lui încă aștepta. A citit? Nu a citit? După trei zile, întâmplător întâlnindu-ne la una din ședințele fulger, m-a chemat la el.
- În ce an ai terminat Școala de literatură?
- Poftim?! Eu numai Filologia...
- Cum?! Și vrei să devii "literat"?, aici glasul îi prinse înălțimi de zgârie nori, încăperea prea mică devenise sanctuar al aleșilor, gemea de versuri, de fraze încă nescrise. A continuat cu obișnuita undă de înfumurare nedureroasă, netratată: Vrei să devii literat fără o serioasă școală de literatură? Nu avem ce să mai discutăm. Nepublicabilă. Schița ta, desigur. Auzi, domne...

L-am lăsat vorbindu-și sieși. Habar nu avea în ce an s-a desființat respectiva pepinieră de scriitori aserviți p.c.r.-ului. Sau care putea fi vârsta mea. Am deschis geamul, aerul e bun sfătuitor. Dar de niciunde în fața ochilor îmi apăru silueta pătrățoasă a fostului meu profesor de Română, poreclit de noi, cei de-a zecea, Moș Corăbiuță. Îi vedeam fruntea îngustă, încrețită deasupra ochilor de inchizitor, obrajii căzuți, rași numai în zilele de luni, hainele netrecute pe la vreo spălătorie, una dintre mânecile sacoului i se descosea progresiv, ghetele cu boturile ridicate obraznic în sus. Îi auzeam vocea ternă, zgâlțâită în nelipsite acute. Mai cu seamă când ne educa cu "drăgălășenii", dintre care "Măgarule, scoală-te în picioare", "Dobitocilor, nici unul dintre voi nu va pupa facultatea" intrau la eufemisme. Cum să ne apărăm? Să-l aruncăm în arena leilor, sfâșiat zăcând în nisipul care-i amuțea gura? Imposibil, nu? Mai bine să-l împingem de la etajul doi, pe ferestrele clasei în care ne chinuia. Și totuși lui i-am arătat prima mea povestire. Rugându-l s-o citească, să-mi spună dacă o pot trimite unei reviste literare.
- Dar tema pentru mâine ți-ai făcut-o? Ai dat exemple corecte, că ai probleme cu gramatica, de predicative și subiective cerute de mine suplimentar? Aud?

Mi-a întins cele câteva pagini, migălite în fericită trudă. Le-a dat el drumul sau nu le-am prins eu la timp? Nu știu. S-au împrăștiat pe mozaicul holului. Furie, umilință, lacrimi abia stăpânite. Deodată, i-am auzit vocea. Schimbată, cu neașteptate inflexiuni îmblânzite:
- Lasă, nu te supăra. Vorbesc cu tovarășul director să te recomande pentru școala aia de literatură, dacă ții neapărat să împuști francul o viață. După cei doi ani, la absolvire, vei scrie la fel ca Rebreanu. Că altceva nu se învață acolo. doar scrisul. Ce poate fi mai ușor pentru tine?
- Dar, tovarășe profesor, Sadoveanu, l-am ascultat la radio, i-a prevenit pe viitorii cursanți că, la această școală, talentul nu figurează printre disciplinele de studiu. Cu el vii de acasă în propria-ți traistă. Care-i plină sau goală. Atât doream să aflu. Dacă în traista mea bântuie vântul sau, prin fundul ei, s-au rătăcit câteva grăunțe bune de semănat.

Mi-a întors spatele fără să-mi răspundă. L-am urât. Tot atât cât îl urăsc pe redactorul absolvent al Școlii de literatură. M-am întors în biroul lui zâmbind:
- Ce sfat îmi dați? Să-i duc tovarășului redactor șef o cronichetă la expoziția ieșenilor deschisă la Dorohoi? Sau, mai bine, o prezentare a filmului Zboară cocorii? Magistral joacă Alexei Batalov. Sau o notă referitoare la activitatea clubului Voința? Interesantă, mobilizatoare, în spiritul moralei comuniste. Oare s-ar putea publica fără absolvirea Școlii de literatură?

Furia lui creștea Everest, acum mă dă afară, deja se sculase din scaun măcinându-mă cu ochii:
- Vom discuta cazul tău de insubordonare. Vom discuta, da, da, vom discuta...
O roșeață primejdioasă îi năvălise fața și gâtul ștrangulat în cravată. Doamne, numai atacul lui de apoplexie îmi lipsește. Mă întorc iute, apăs clanța, ies fără să închid ușa. Cine trecea pe hol îi putea auzi monologul dezlănțuit. Iată-mă răzbunată. Oare? Oricum în după amiaza asta îl voi ospăta pe Azorică: îi voi culege cele mai moi și mai dulci prune. Mâine, vedem unde trimitem puținul din traistă. De Școala de literatură am scăpat. Nu ne mai înghite, Biblioteca înlocuind firesc cursul de marxism leninism predat intensiv la Școala de Literatură.
 
***
 
Școala de Literatură și Critică "Mihai Eminescu", înființată în 1950, după model sovietic, în scopul formării, în Republica Populară Română, de scriitori și critici literari în spiritul realismului socialist. Absorbită, în 1957, de Facultatea de Filologie.