Apariția mutațiilor

În ultima vreme m-am gândit obsesiv la mama. Poate pentru că tata a murit când eu aveam douăzeci și nouă de ani. Poate pentru că în toată nebunia cu pandemia am vazut-o doar de două ori. Poate, pur și simplu, e vârsta. Cred că m-am gândit la ea fără un motiv anume. Doar să o știu acolo. O sun zilnic. Îi iau pulsul din voce. Nu am răbdare tot timpul cu ea. O grăbesc și apoi o sun pentru a mă scuza. Peste două zile o fac din nou. Mă repet. Și ea. Mă iartă. Suntem două tipare redundante. Nu cred că am știut vreodată să o protejez.

Obsesia gândului mă face să mă întreb dacă am tăiat cordonul ombilical sau dacă a fost doar o impresie. Și dacă nu am făcut-o? Poate că acum nici nu mai vreau. Cu câtă înverșunare mă agăț de ea! Cu egoism o sug de energie. O viață întreagă m-am hrănit din ea. Am mușcat fără milă, așteptând cu viclenie ca hălcile pe care le molfăiam hulpav să se refacă, să mă pot întoarce să mai sfâșii o dată și încă o dată din bucata ei de suflet.

În vara în care am citit cartea Tatianei Țîbuleac, mama nu avea ochii verzi. Nu i-a avut niciodată. Am citit-o cu intensitate, fără să mă pot opri din plâns. Doar Scrisorar a mai fost citit așa. Apoi mi-am dat seamna că unele cărți se citesc, iar altele se plâng. Și m-am întors la mama. Nu mai știu dacă eu sau gândul. Relocarea mea la Cluj, la nouăsprezece ani, a șters distanța dintre mine și ea. De-a lungul timpului am plimbat-o în panoplia de personaje de la cea mai rea la cea mai bună, fără să mă gândesc prea mult la ce ar putea simți. Niciodată nu s-a plâns de noi, dar cred că a plâns din cauza noastră. Am citit Moby Dick în anul doi de facultate. Ani de zile m-a bântuit alegoria și simbolismul ei. Eram fascinată de abisul literar în care plonjasem. La vârsta aceea, o percepeam ca pe o carte "pentru băieți" pe care eu, ca fată, am citit-o. Poate de asta am vorbit doar cu tata despre Melville. Acum îmi dau seama că nici nu aș fi avut ce să îi spun mamei, pentru că ea știa deja. Ahab era orice pericol exterior și acolo trebuia să și rămână. Nu avea ce căuta în cercul ei de uroborus unde ne cuprinsese pe toți ai ei.

Cu greu am început să vreau să înțeleg ce ar putea simți. Și asta doar pentru că mi-am propus un exercițiu de empatie. Un crochiu asupra căruia revin pentru a vedea ce tușe pot fi îngroșate, ce merită să șterg și ce vreau să păstrez. De fiecare dată, când mă aplec asupra lui, cameleonic, se schimbă. Mă surprind cu fiecare interacține pe care o avem. Știu foarte bine că nu îmi doresc o formă finală. Nu sunt pregătită să dau vernis-ul. Schița îmi dă mai multă siguranță. Trag de timp. Ba nu, ca o patriciană, îi fac timpului o favoare că există în relația noastră, tumultoasă și cu negocieri la sânge, atemporală în durata-i intrinsecă. Mă laud cu o libertate care cred că mi se datorează. Recunosc doar pentru mine că părinții, fiecare în felul lui, s-au luptat cu daimonii lor ca eu să fiu liberă. Un dar a cărui aparentă gratuitate s-a transformat în lecția asumării și a responsabilității pe care au ținut morțiș să o învăț.

În ultima vreme mă gândesc tot mai mult la mama. Poate că ăsta e cursul firesc al lucrurilor. O mutație genetică ce schimbă structura ADN-ului cu care am perceput lucrurile până acum. Îmi dau voie să mă obișnuiesc cu noua ordine a lumii mele interioare. Am răbdare cu fiecare trăire, dar nu pot spune că am curajul să o las să se sedimenteze. Sunt încă la început, stângace în a mă îmbrățișa cu tot ce simt. Mă întreb cum a dobândit mama curajul și dacă pentru ea înseamnă același lucru ca pentru mine. Mă uit la ea de la distanță și încep să o văd. Târziu, dar pot să mă iert pentru că m-a învățat cum să o fac, când de la un sân mi-a dat să sug iubire și de la celălalt iertare. Nu cred că aș schimba ceva în relația noastră. Poate o lună când nu am vorbit cu ea. În rest, nimic.