Andreea Tănase: Ce faci în Franța? (n.a. Ne-am întâlnit pe Zoom pentru că Andrei e plecat în Paris la o rezidență, detalii mai jos)
Andrei Epure: Scriu la lungmetrajul meu de debut în cadrul rezidenței Festivalului de film de la Cannes. Sunt două sesiuni pe an, iar eu sunt unul din cei 6 regizori invitați. Ni se oferă un spațiu, o bursă lunară și susținere. O să mergem la Cannes și la Locarno. La Cannes avem și un pitch.
A.T.: Aveți întâlniri cu mentori / invitați, advice pe scenriu sau pe ce lucrați?
A.E.: În prima săptămână ne-au spus să facem un fel de listă cu oameni pe care am vrea să-i cunoaștem, de care știm că locuiesc în Paris. Am făcut o listă cam de vreo șapte nume, de exemplu Isabelle Huppert, Claire Denis, dar să vedem cine o să răspundă. Până acum nu am avut nici un fel de întâlnire așa mai specială - în afară de cursuri de franceză pe care le avem de două ori pe săptămână. Mă simt din nou ca la școală.
A.T.: Iei franceza de la zero?
A.E.: Știam puțin, dar practic pot să spun că am luat-o de la zero. Ceea ce e un pic rușinos, că am făcut 12 ani de franceză în școală. Oricum la liceu am fost la mate-info intensiv informatică, așa că engleza și franceza nu erau neapărat prioritare.
A.T.: Am văzut că ai terminat scenaristică, nu?
A.E.: Da, scenaristică. De fapt, eu am făcut Litere 2 ani, română-germană, dar cred că încă de atunci îmi plăcea filmul. În fine, e complicat, că-n timpul liceului am fost foarte confuz cu mate-info. Am simțit că la română și pe partea asta umană era cumva mai decent și-am zis să mă duc în direcția asta. Așa că m-am dus la Litere. Dar în același timp începusem să văd filme și, da, mi s-a părut că de la Litere e un pas mai natural spre scenaristică. Că mi-era teamă să nu fac un salt prea mare și totuși să-mi păstrez așa o zonă sau spațiu mai sigur să zic, deși sunt lucruri complet diferite. Și la scenaristică am mai făcut niște exerciții, la producție de exemplu. Am făcut și master în scenaristică și, la fel, am mai avut niște exerciții. Am mai fost la niște filmări de-ale colegilor de la regie. Și mi s-a părut că sunt niște lucruri care mă interesează, dincolo de scris scenariul. Nu știu, mi s-a părut că aș fi vrut să fiu prezent și după ce termin treaba la scenariu. Adică voiam să văd cum se leagă totul între personaje, într-un spațiu, cum arată cuvintele alea spuse într-un context. Așa a apărut ideea cu regia. Mi s-a părut mișto și partea de montaj, adică am încercat să învăț un pic să și montez. Da, erau multe lucruri care mă interesau și mi se părea că regia era așa ca un punct de întâlnire.
A.T.: Când ți-ai regizat primul film?
A.E.: Pentru primul scurtmetraj am luat finanțare de la CNC prin 2019 și l-am făcut în 2020, dar a ieșit în 2021. Pentru că a fost perioada cu pandemia, între timp mi-au mai venit niște idei și am mai lucrat un pic la el. A apărut în 2021, în același timp cu al doilea scurtmetraj pe care l-am filmat în 2021, în februarie. Așa că am ieșit cu două scurtmetraje în același timp.
A.T.: Care e care?
A.E.: Primul se numește Poate întunericul mă va acoperi. Și al doilea e Interfon 15. (n.a. Foarte pe scurt, Poate întunericul mă va acoperi e parcursul unui preot care trebuie să aducă lumina în noaptea de înviere. Interfon 15 surprinde situația unei bătrâne care a murit în fața blocului și relațiile vecinilor cu ea și cu acest eveniment.) Astea au fost cumva primele proiecte mai serioase. Alte proiecte pe care le-am regizat eu - mă rog, am mai regizat acum 10 ani, cu Ana Maria Gheorghe, care acum e producătoarea scurtmetrajelor. Eu m-am cunoscut cu ea la scenaristică, am fost colegi. La fel și cu DP-ul Laurențiu Răducanu, care era la imagine. Și acum 10 ani, am vrut noi să facem un scurtmetraj la mine la țară, l-am făcut așa pe cont propriu, energie din aia inocentă, de început, în care te arunci cu totul într-o treabă pe care n-o cunoști foarte bine, dar a fost mișto. N-aveam actori, n-aveam nimic. Chiar mi-am amintit acum câteva luni de treaba asta pentru că acum am devenit un pic mai comod. Noi fiind la scenaristică nu aveam, cred, presiunea celor de la regie care aveau de făcut câte un film pe semestru care era văzut - filmul mare, filmul de semestru. La noi era mai liber, stresul nu era atât de mare ca la ei. Mai ales că nimeni nu se aștepta ca noi să facem scurtmetraje sau ceva, să regizăm și de asta n-aveam nici un fel de repere sau oameni pe care am fi vrut să-i mulțumim.
A.T.: Tu ai avut colaborări în facultate, adică se întâmpla ceva cu scenariile pe care le scriați?
A.E.: Da, am colaborat, de exemplu cu Sebastian Mihăilescu - a fost proiectul lui de master, anul I sau II, scurtmetrajul s-a plimbat destul de mult, a fost la Locarno. Dar ăsta a fost un caz fericit. Se fac multe scurtmetraje. Sunt foarte mulți studenți, foarte multe filme. Unele se văd, altele nu.
A.T.: Cum diferă partea de lucru la scenariu de partea de regie? Sau funcționează amândouă în paralel?
A.E.: Cred că da. Nu cred că există neapărat un punct unde se sfârșește scenaristica și unde începe regia, cred că funcționează ambele simultan. Mi se pare că și din scenariu există un anume ritm și vezi anumite imagini. Cred că și de asta am vrut regie, că mi s-a părut că se pierd niște lucruri. Nu că se pierd, dar că se schimbă. Mi se pare foarte greu să redai ritmul ăla din scris, din scenariu, să-l redai apoi în regie. Când zic ritm, mi se pare că sunt anumite lungimi care în scris apar - e o linie de text, dar cumva în mintea ta are o anumită lungime și un anumit ritm. Și dup-aia e greu să traduci pentru altcineva. Da, deci cred că funcționează ambele în același timp.
A.T.: Nu ți se întâmplă să te gândești, pe măsură ce scrii, cum naiba o să ajungi să faci efectiv chestia aia?
A.E.: Eu nu mă gândesc neapărat, adică cumva încerc să ajung la o variantă să zic ideală. Și oricum nu am idei din astea foarte spectaculoase sau bombastice sau nu știu ce. Sunt toate într-o zonă realistă cu alte influențe. Și oricum eu lucrez cu Ana care, pentru lungmetraj cel puțin, este și coautoare și producătoare. Așa că ea e acolo încă de la început. Și dacă e să mă duc într-o zonă prea bombastică, ea e acolo să mă tragă un pic de urechi. Cumva încerc să nu mă cenzurez, încerc să am o variantă ideală și probabil că de acolo mai pierzi lucruri. Dar contează să ai această variantă ideală construită cu multe piese, ca apoi să-ți permiți să mai pierzi una, două.
A.T.: Care e procesul tău de scris?
A.E.: Dacă e vorba despre un lungmetraj, sunt vreo 2-3 momente care mă interesează și la care mă gândesc. Și dup-aia încep să construiesc în jurul lor. Rareori am avut finalul înainte să mă apuc să scriu. Cel puțin așa mi se pare mie, că odată ce am finalul, încerc să construiesc în direcția aia și devine un pic prea matematic parcă. Mi se pare că-mi place să descopăr pe parcurs unde ar putea să meargă povestea. Adică să fiu deschis. De obicei finalul e destul de greu.
A.T.: Greu din ce punct de vedere?
A.E.: E greu de ajuns la final. Nu știu, în ultimul timp îmi place ideea de a avea un final fix în buza acțiunii - adică să ai un final foarte sus cumva. Să-ți dea senzația că filmul s-a terminat mai repede decât și-a planificat. Să-ți dea senzația că nu e o schemă foarte construită în care ai finalul, lucrurile se relaxează și poți să ieși din poveste. Mi-ar plăcea ca filmul să se termine mult mai târziu decât momentul ăla clar din sala de cinema.
A.T.: Mult mai târziu?
A.E.: Adică să nu se termine odată cu experiența vizionării filmului pur și simplu, știi? Să-ți rămână niște lucruri.
A.T.: Adică filmul se încheie într-un punct, dar ție ca privitor îți rămân niște lucruri pe care poți să le completezi imaginându-ți mai departe.
A.E.: Da. Mi s-a părut așa mișto senzația pe care ți-o dă Castelul lui Kafka, senzația asta că știi că e un roman neterminat. Și mi-ar plăcea cumva să am senzația asta - să dau senzația asta. Și dacă e neterminat, mi se pare că poate continua la infinit, ceea ce e frumos și înspăimântător cumva.
A.T.: N-am terminat Castelul, dar îmi aduc aminte o lipsa cruntă de sens și o nevoie și mai mare de a avea / găsi un sens.
A.E.: De asta zic că e dificil să te gândești la final, că în același timp e un final. Un final înseamnă că aparține unei structuri. Dar cum să dai impresia că e o formă deschisă și ce ai încercat tu să arăți e mai degrabă o chestie non finito, e un fel de schiță care poate fi completată mai târziu? Adică ideea de a avea un final, să găsești fix măsură finalului - deschis, dar -. Ce zic eu acuma cu acest final care se termină foarte sus e o chestie care se practică în seriale, că e cliffhanger-ul ăla. Cum să faci să nu fie un cliffhanger? Adică să-ți dea impresia că e final, dar nu e final. Filmele care se termină într-un răspuns nu sunt filme pe care aș vrea să le fac.
A.T.: Ți s-a întâmplat în momente de scris să te simți blocat?
A.E.: Da, normal.
A.T.: Și cum ieși de obicei de acolo?
A.E.: Citesc, de exemplu. Încerc să citesc literatură care să fie în spiritul filmului, adică mă gândesc la ce-aș vrea să citesc care să mă poată ghida într-un fel sau altul în lungmetraj, să păstreze aceeași senzație. De exemplu, acum citesc Beckett.
A.T.: Ce?
A.E.: Malone murind. Nu e teatru, e beletristică. Și m-ajută foarte mult. Am mai citit înainte de asta Molloy și-am râs cu lacrimi. Și dacă vezi cum sunt tratate problemele astea în literatură și cum le tratează Beckett - parcă îți deschide niște porți și te întorci cu o altă energie la scris.
A.T.: Eu am citit doar teatru de Beckett. Dar ai ceva din zona aia a lui în filme.
A.E.: Da, înspăimântător și amuzant.
A.T.: Exact! Senzația aia de gol foarte înspăimântător - puține lucruri ți-o dau cum ți-o dă el.
A.E.: Da, și Ionesco e o inspirație. Tot așa pe comic îngrozitor. Combinația asta de groază și umor îmi place.
A.T.: Ce te-a inspirat să scrii Poate întunericul mă va acoperi?
A.E.: Păi ideea inițială a venit de la Laurențiu, DP-ul. Tatăl celui mai bun prieten al lui din liceu e preot. Și ne-a povestit întâmplarea asta cu lumina sfântă care este adusă de la Ierusalim. Treaba asta se face destul de recent, de câțiva ani. De aici am început să ne imaginăm ce se întâmplă dacă lumina nu ajunge în noaptea sfântă și, de exemplu, ce se întâmplă dacă - pentru că trebuie să vină cu avionul - există întârzieri. Am început să croșetăm în direcția asta. Ne-am gândit că totuși e ca un obiect, ca un simbol și că, de fapt, ce se întâmplă în spate nu contează atât de mult, atâta timp cât rămâne ideea asta de simbol. Dup-aia, încet, încet, am ajuns la forma asta care e acuma - un scurtmetraj, un fel de road movie, pe noapte, cu elemente de thriller și, în același timp, și alte lucruri de la părinți. Încerc să ciulesc urechile în dreapta și-n stânga și să mă las inspirat și de familia mea. De lucruri pe care tatăl meu le-a mai zis, lucruri pe care mi le amintesc și care au rămas cumva, pe care le-am și înregistrat, de altfel. Și da, practic am plecat de la Laurențiu, dar dup-aia au apărut cumva imagini de la sine. Imaginea asta cu doi - o mamă și un fiu - undeva într-un câmp pustiu, noaptea, ca două fantome. Și băiatul are o problemă. Dar nu vrea să vorbească despre asta, iar mama îl presează. Și mi s-a părut că era o imagine pe care voiam să o văd. La marginea lumii cumva.
A.T.: Mi-a plăcut atmosfera eerie așa și interacțiunile preotului cu toate personajele - toată lumea vrea ceva de la el în permanență. În secvența aia - îi dau până la urmă bricheta? (n.a. Secvența de care vorbim - preotul oprește mașina noaptea pe marginea drumului. Lângă el, trag pe dreapta o mamă și un fiu. Preotul le cere o brichetă, dar ei la rândul lor încep cu diferite rugăminți / întrebări / cereri)
A.E.: Asta am lăsat-o în afara filmului. Ideea e că lumina aia se aprinde, doar că nu știi dacă se aprinde de la o brichetă sau s-a aprins de la sine. În fine, acum aș face diferit.
A.T.: Ce ai face diferit?
A.E.: Mi se pare că am lăsat prea multe spații goale, sunt niște elipse prea mari.
A.T.: Unde anume?
A.E.: Păi, de exemplu, după ce se termină momentul cu cei doi, cu pomelnicul. Acolo e o elipsă - e ca un neant între două cadre. Mi se pare că e un salt mult prea mare. Trebuia să mai fie ceva acolo. În rest sunt destul de fericit cu filmul. Dar mi se pare că îi lipsește ceva.
A.T.: Acolo sau e o senzație generală?
A.E.: Acolo în special. În același timp îmi place cumva că e atât de deschis, dar mi se pare că am ratat o măsură. M-am dus cu o măsură în plus spre mister sau nu știu cum să-i spun. E fix o măsură în plus.
A.T.: Mie mi-a rămas un moment creepy așa.
A.E.: Atunci când spune rugăciunea în mașină?
A.T.: Da, ăla. Dar e o senzație care e de la început și crește așa - something lurking in the shadows, să zicem.
A.E.: E bine asta, e bine că ai simțit asta. Cumva asta voiam, să simți un pericol pe care nu-l vezi. Că e ceva acolo în întuneric. Da, mi-a plăcut să lucrez la filmul ăsta. Mi se pare că e așa - îți oferă atât de multe o noapte într-un câmp.
A.T.: O să vin cu aceleași întrebări și pentru Interfon 15. Cum ți-a venit ideea?
A.E.: Ideea inițială a venit de la Ana, care e producătoarea scurtmetrajului. E prima ei amintire cu o persoană moartă. Mi-am notat povestea asta acum 5-6 ani. Atunci mi s-a părut o idee foarte puternică și m-a atras ceva la ea, dar mi-era un pic teamă de ea, că nu găsisem încă un unghi. Mi se părea mult prea sumbră și nu știam de unde să o agăț.
A.T.: Acum nu ți se mai pare la fel de sumbră?
A.E.: Mi se pare sumbră, dar mi se pare că acum am găsit totuși un alt unghi de a vedea povestea asta. În perioada aia citeam niște lucruri și-am făcut un melanj cumva. Și dintr-o discuție pe care-am auzit-o într-un tramvai - murise Cristina Țopescu în perioada aia. Eram într-un tramvai și erau niște străini care au început să vorbească despre moartea Cristinei Țopescu, care a fost descoperită după două săptămâni singură acasă, câinii lătrau. Și oamenii s-au lansat în tot felul de speculații și a devenit aproape un conflict. Se discuta despre motivele morții cumva. Și motivele decăderii. Și, ușor, ușor, au început să vorbească despre propriile lor probleme și mi s-a părut așa - într-un tramvai, doi străini, ea vorbește despre moartea tatălui cu un străin - straniu și emoționant în același timp. Și-am simțit nevoia să includ și partea asta în scurtmetraj, că mi s-a părut important ce poate să declanșeze imaginea morții.
A.T.: Aici am simțit o senzație foarte, foarte inconfortabilă care te ține prins acolo.
A.E.: Asta e bine. Disconfort și rușine. Îmi place foarte mult asta. Adică mi-ar plăcea să descriu rușinea în film. Din moment ce oamenii încep să vorbească, te aștepți ca lucrurile să se clarifice, dar de fapt se complică și mai mult. Reinterpretează trecutul femeii până când ajung într-un fel de non-sens și cuvintele devin doar niște sunete.
A.T.: Aici a fost ceva care te-a provocat?
A.E.: Toată filmarea a fost așa - s-au întâmplat lucrurile cum ar fi trebuit să se întâmple. Și, na, au mai fost niște mici momente legate de program, că simțeam că depășesc un pic programul, dar nu a fost nimic tragic. Dar, da, am simțit că ceva se leagă acolo. Și m-am bucurat, nu știu. Adică mă uitam pe assist și mă bucuram. Mi se pare interesant ce aduc oamenii reali, adică actorii și, bine, am avut și neprofesioniști - tipul cu buchetul de flori este tatăl unui fost coleg de la regie, Mihai Ghiță. Mihai Ghiță care și el apare în primul cadru - este băiatul cu chitara în spate. Mihai care a făcut și muzica de pe generic. Mama lui este vocea de la interfon. Deci sunt și niște lucruri așa cumva apropiate. Și, na, în relație cu actorii care sunt totuși actori experimentați mi se pare că se creează ceva neașteptat.
A.T.: Mi se par rare momentele când toată lumea se aliniază și ajungi să lucrezi la ceva pe pace și armonie și toate condițiile universale duc frumos spre a face chestia aia, fără să apară o grămadă de lucruri neprevăzute etc.
A.E.: Da. A fost o atmosferă plăcută, ca să zic așa. Cumva la filmare, pare că există doar filmarea. Restul dispare. Atunci când nu sunt la o filmare, mă concentrez destul de greu. Dar atunci parcă e o comprimare. Devine o prioritate de care nu mai poți să scapi, cel puțin 3 zile, nu știu cum e la lungmetraj. La scurtmetraj parcă îți intri într-un ritm în ziua a doua, a treia, să zic, și te trezești că: "Gata, filmarea s-a terminat." (Râdem.)
A.T.: Cum te simți ca regizor în România?
A.E.: Cumva e așa, fiindcă am pornit ca scenarist, coscenarist, nu mă simt neapărat regizor sau nu știu ce. Nu știu. Oricum, e o întrebare complicată.
A.T.: Știu. (Râdem.)
A.E.: Cum mă simt ca regizor? Da, îmi place să scriu, îmi place să regizez, sunt aici, lucrez la lungmetraj, am făcut scurtmetrajul. Adică mă simt bine pentru că fac ceea ce-mi place. Ca-ntr-o revistă din anii `90 sau 2000. Bravo.
A.T.: Cum te simți că ești nominalizat la Gopo?
A.E.: La scurt metraj sau la tânără speranță?
A.T.: Poți să-mi răspunzi la amândouă.
A.E.: Mă simt bine, este o onoare, nu? (Râdem.) N-am avut așteptările astea. Pur și simplu am vrut să fac filme într-o formă sau alta. Și mă bucur să cineva a mai văzut ceva acolo unde și eu am văzut ceva.
A.T.: Te uiți la filme românești?
A.E.: Da, mă uit, cum să nu?! De ce? Vrei să mă întrebi filmul meu preferat românesc?
A.T.: Dacă vrei, poți să-mi zici filmul tău preferat.
A.E.: Nu, nu, nu. Am mai multe filme românești preferate. Moartea domnului Lăzărescu e unul dintre ele. A fost sau n-a fost?. O lacrimă de fată. Da, mă uit la filme românești. Mă uit la tot felul de filme. (Râdem.)
A.T.: Ce voiai să te faci când erai mic?
A.E.: Chiar nu mai știu. Ba, de fapt, cred că voiam să mă fac pompier, pentru că unchiul meu era pompier. Eu am copilărit la țară, cu bunică-mea și străbunică-mea și unchi-miu. Și ne plimbam cu mașina de pompieri. Mergeam, încărcam mașina de pompieri cu apă, era foarte frumos. Mi-amintesc la un moment dat și un incendiu acolo la noi. Bunică-miu a lucrat la primărie și avea tot felul de oameni care nu-l suportau și noaptea aia a existat această idee că cineva a provocat incendiul intenționat. Și era foarte ciudat pentru mine, că eram copil, și știu că mă uitam pe fereastră cum arde claia aia de fân și-n același timp unchi-miu era pompier.
A.T.: L-a stins el?
A.E.: Da. Dar nu asta m-a impresionat pe mine - stinsul, m-a impresionat cum e să te trezești într-o noapte și să vezi focul ăla la geam. Da, cred că pompier a stat cu mine mult timp. Pentru mine toată problema asta cu unchiul pompier era o chestie foarte abstractă, adică nu implica neapărat pericol. Mergeam cu el pe albia râului, încărcam mașina, udam curțile oamenilor în perioada de secetă. Și-mi plăcea așa toată mașinăria aia. Iubeam mașinăria aia. Urcai undeva și dup-aia deschideai o trapă și era motorul ăsta imens care tremura. Și tot sunetul ăla. Și mirosul de motorină. Cei doi unchi erau foarte pasionați de mecanică. Curtea în care am copilărit, curtea casei, era plină de caroserii. Luau mașini vechi și le recondiționau. Și pe-astea pe care nu reușeau să le recondiționeze rămâneau așa. Devenise un cimitir de mașini.
A.T.: Cred că era fun.
A.E.: Da. Era mișto. O caroserie din asta era unul dintre locurile mele preferate. Când se făcea noapte mă urcam pe mașină și stăteam și mă uitam la cer. Era foarte frumos.
Ne apropiem de final. Andrei are un fel de liniște a lui, dar și ceva ce-mi scapă, pe care mi-e foarte greu să-l descriu în cuvinte. Oricum, povestind cu el, mi-am adus aminte de momentele alea faine de lucru în echipă, în care armonia și înțelegerea sunt mai presus de orice, iar lucrurile se leagă de la sine.
