Înainte să pornim oficial interviul, aflu că filmul Trecut de ora 8 nu e un proiect foarte recent pentru Alex, căci a fost conceput și filmat acum vreo 5 ani, în timp ce participa la Film+. Tot în cadrul Film+ a avut parte și de o vizionare internă, cu oameni din industrie, apoi a fost la TIFF, Anonimul, Filmul de Piatra și la alte festivaluri. Pe scurt, pentru cine nu l-a văzut, Trecut de ora 8 este un musical care spune povestea a două cupluri. Pe de-o parte, sunt Roxana și Andrei. Pe de cealaltă parte, Delia și Cătălin. Roxana îl place pe Cătălin, Andrei o place pe Delia, iar de aici încep încurcăturile.
Dincolo de film, mai descopăr că Alex e un om foarte cald, prietenos și vorbăreț, de care te lipești imediat.
Andreea Tănase: Cum ai ajuns să faci montaj?
Alex Pintică: M-am văzut recent cu o prietenă foarte bună care e, de altfel, omul care m-a băgat în multimedia, în montaj. Eu îmi doream foarte tare din liceu să dau la regie la UNATC. Îmi plăcea foarte mult să spun povești. Vorbind cu prieteni din alte orașe, îmi trimiteau emoji-uri. Pornind de la emoji-urile alea, eu le construiam câte o poveste pe care ei să o asculte să adoarmă. A fost un exercițiu pe care l-am făcut și prin festivaluri.
A.T.: Ce festivaluri?
A.P.: Într-a X-a, în liceul meu - Școala Centrală - s-a făcut o trupă de teatru. În perioada aia, niște colegi de clasă se duseseră în trupa de teatru a liceului Coșbuc, Brainstorming. Mi-au zis: "Vino și tu". Băi, sunt deja aici, nu pot să-i părăsesc pe oameni. Ești cu liceul tău, nu? Și-au tras de mine până când au avut recrutări, la început de a XI-a. M-au convins. Am venit, zicându-le din start că n-am venit să fiu actor, dar vreau să învăț ce înseamnă actorie și toate cele, pentru mine ca regizor. Îmi doresc să fiu regizor. Și, fun fact, am fost cu un monolog, mă pregătisem, am căutat foarte mult monologul. Era foarte funny și se potrivea pe acest personaj al meu - un tip care a vrut să impresioneze o tipă și, din mașina pe care o conducea prietenul lui, a sărit și și-a rupt piciorul. Era personajul ăsta care venea la prietenul lui șofer să-i ceară o cârjă, spunându-i: "Bă, m-ai distrus, nu mă place nici femeia, dă-mi măcar o cârjă". Și-a fost foarte frumos, n-am pățit asta niciodată, dar 10-15 oameni, toată trupa, au râs pe parcursul textului. Și când a intrat partea de: "Și-am pierdut fata, am pierdut totul", am auzit: "Awww!". A fost punctul în care mi-am dat seama că ceva a ieșit acolo, ceva se întâmplă.
A.T.: Chiar că "awww" acest personaj, cu toate nenorocirile pe care le pățește.
A.P.: M-am împrietenit foarte bine cu mulți din trupă, am început să merg prin festivalurile de teatru. Ideo Ideis e cel mai important festival pentru mine, pentru că am cunoscut niște oameni și pentru că am cunoscut un om specific, o tipă care a terminat CAV, scenaristică. Spunându-i că vreau să dau la regie, mi-a zis: "Bă, nu da la regie, că nu faci nimic". Eu tot auzeam asta, ea mi-a confirmat cumva. Dar ce a făcut ea față de toți ceilalți, mi-a zis: "Dar știi că există multimedia?" Eu habar n-aveam, n-auzisem că există chestia asta. Foarte ciudat a fost, n-am mai pățit asta niciodată, dar timp de 2 săptămâni aveam o fericire interioară: "Mamă, e clar, eu sunt făcut pentru asta! Mi-am găsit locul". Până am venit la cursurile de pregătire și-am cunoscut colegii. Și-am zis: "Ok, am visat destul, mulțumesc frumos". În continuare, mi-am dat seama că se potrivește mai bine pe mine ca introvert, dar și de faptul că lucrez direct cu filmul, cu cadrele. Versus regie unde, sigur, creai, dar nu mă credeam la nivelul ăla. Asta mi se părea chiar pe filmul meu și o unealtă foarte bună să învăț montaj, ca, peste 20 de ani, dacă va fi să fac vreodată film, să am toată experiența asta de lucru propriu-zis cu imaginea și atunci voi știi ce să fac. Ca să fac o scurtă legătură cu musicalul, foarte frumos să știi teoretic ce să faci cu niște cadre filmate de alții, mai greu să știi cum să filmezi tu cadrele alea.
A.T.: Da, cred, e o meserie care mi se pare foarte grea.
A.P.: Am pornit de la ideea că-mi place să spun povești în general, să gândesc structurile. Am început să citesc Syd Field și toate alea clasice de scenaristică și, citind despre scenaristică și văzând filme, am aflat că există meseria asta de regizor care mi se părea mie foarte tare - omul care practic, he does it. Într-a IX-a, a X-a se întâmpla treaba asta. Într-a IX-a, mergând la Noaptea albă a filmului românesc la Green Hours, am văzut Restul e tăcere. A durat până pe la 1-2 noaptea și când să plec să chemăm un taxi, am văzut un afiș pentru Let's Go Digital! - e un workshop de film pentru liceeni, la TIFF. Am văzut afișul și am intrat pe telefon în taxi pe drum spre casă să văd. Ce tare, eu voiam să fac film și... deadline-ul pentru aplicații fusese cu o zi înainte. Fast forward, am continuat să citesc. Într-a X-a mi-am băgat picioarele, n-am mai aplicat, crezând că nu voi intra. Într-a XI-a, în ultima seară am făcut ceva mizerabil, era clar că nu voi intra. Dar într-a XII-a, fiind și ultima șansă, am zis să fiu un pic mai serios și am completat acolo, am pus ce exerciții mai făcusem, filme. Trebuia să scrii și o poveste. Tocmai pățisem o chestie cu maică-mea, nimic nasol, o ceartă din asta pe un televizor și se pare că le-a plăcut povestea suficient de tare încât să mă accepte și pe mine într-un final. Eu fiind de altfel singurul de a XII-a. Let's Go Digital! a fost un moment foarte important pentru mine, nu neapărat ca industrie, carieră sau film, deși am învățat multe lucruri și pe partea asta. Dar am cunoscut foarte mulți oameni importanți pentru mine, printre care și pe prietena mea. Ne știm din 2014. Am mai făcut acolo un scurtmetraj. Dup-aia a venit admiterea, pentru care m-am pregătit toată vara. Am intrat la multimedia. Noi am fost singura generație care a trebuit să vadă 19 regizori români. Minim 2-3 filme de la fiecare. Înainte și după noi, trebuiau să vadă 12 filme din lumea-ntreagă. Evident, eram în perioada aia de liceu în care încercam să fiu cât mai deschis față de cinema-ul care nu e mainstream, dar aveam discursul ăsta public - filmul românesc e prost. Așa că perioada aia a fost foarte importantă, m-a făcut să-mi placă anumite filme românești. Să văd că există niște chestii mișto și la noi. Chiar am avut niște regizori super buni. Și inclusiv un musical românesc - Secretul armei... secrete. L-ai văzut?
A.T.: Mai demult, dar nu mai țin minte mare lucru, știu că era o demență în sensul bun.
A.P.: Cam ăla e singurul musical care nu e neapărat de public. Am început să citesc jurnalul lui Tatos (n.a. Regizorul filmului Secretul armei... secrete) și mi se pare foarte tare, că, pe lângă coincidența prenumelui, mă regăsesc în toate gândurile lui, în toate panicile și fricile astea. Eu nu scriu niciodată pe cărți, mi-am luat creion și subliniez toate paragrafele care par scrise de mine.
A.T.: Cum ți-a venit ideea să faci musical?
A.P.: Mie-mi plac musicalurile. Știu că există stigma asta contra musicalurilor, I fucking love them. Nu știu muzică. Dar am făcut 7-8 ani de dans sportiv. Și-atunci, chiar dacă nu știu să cânt, evident că mă atrag ritmurile. Mi se pare că musicalul e combinația perfectă între pasiunea pentru muzică și pasiunea pentru storytelling. Am pornit cu pariul: "Hai să fac un musical", sub orice formă. Dup-aia m-am gândit ce-ar fi totuși și doable. Îmi plac și structurile astea - Cui îi e frică de Virginia Woolf?, cu patru oameni într-o casă. Și-am zis: "Ok, ce-ar fi aceste două cupluri?" Și din discuții cu un prieten foarte bun, Alberto, am ajuns la ideea asta. Plotul din film s-a cusut într-o secundă în mintea mea și am rămas cu el. Îmi plăcea foarte mult că structura filmului e anticlimactică. Nu mi-am dorit un happy-end. De ce mi-am dorit să fac musical? Pentru că-mi plac. Mi-am dorit să fac un genre. De ce mi-am dorit să spun povestea asta? Eram într-un punct al vieții mele în care încercam să recunosc și să come to terms cu superficialitatea în general și a mea în special, în relații și-n chestii de genul ăsta.
A.T.: E primul scurtmetraj la care ai lucrat?
A.P.: Am mai făcut în liceu niște exerciții pe care le poți numi scurtmetraje, dar sunt niște exerciții. Asta e prima chestie un pic mai serioasă, în care m-am trezit pe platou cu mai mult de 3 prieteni și o lavalieră de 50 de lei luată de pe OLX, agățată de o coadă de mătură pe post de boom. Ăla a fost exercițiul anterior musicalului, cu mine ca regizor. Și cum am făcut postsincron la filmul respectiv: aveam DSLR-ul cu care am filmat și, din programul de montaj, îi dădeam play la ce a filmat actorului care era cu căștile băgate în calculator. El vorbea în DSLR ca într-un microfon. După fiecare replică noi descărcam, băgam, vedeam dacă se potrivește, scoteam, băgam, trăgeam replici, scoteam, băgam cardul.
A.T.: Sună crunt de complicat. La musical ce secvențe te-au provocat cel mai mult?
A.P.: Care m-a provocat cel mai puțin?! Aș zice secvența cu ei patru la masă (n.a. secvența la care se referă este la cină, când cei patru prieteni sunt toți așezați la masă și încep să se vadă relațiile din spatele aparentei prietenii). Prima dată când m-am găsit pe set cu toți oamenii m-am panicat foarte tare. Neștiind ce să fac, i-am rugat pe cei din echipă să iasă, să mă lase doar pe mine cu actorii. Am vorbit un pic cu ei atunci, dar e punctul în care mi-am dat seama că trebuia să fiu mult mai bine pregătit.
A.T.: În ce sens?
A.P.: Să știu cum să mă țin de ce-mi doream. Apropo de lecția asta: la filmare ajungi să alegi compromisul cel mai mic, dar e imposibil să scapi fără nici un compromis. A fost începutul declinului, sub o formă sau alta, atunci când mi-am dat seama: "Bă, nu știu cum să-mi susțin totul." Și-atunci a fost mai greu decât speram. Pentru că nu eram 100% pregătit. Cumva aveam ideea generală, dar nu știam cum s-o aplic.
A.T.: Cum s-o faci efectiv...
A.P.: Asta a fost problema mea per total, mi se pare că n-am știut să lucrez 100% cu actorii. Neavând experiența asta, mi se pare că n-am știut să scot de la ei tot ce-mi doream. Aveam ceva în cap și n-am știut cum să-i fac pe ei să fie gândurile mele, în sensul ăsta. Și, de asta, pentru mine e o experiență more or less traumatică. O altă secvență care m-a distrus, e una care n-a mai intrat în film. Cred că, de fapt, și ăla e un exemplu foarte bun de chestie pe care n-am știut cum să o susțin. Pentru că eu știam că nu va intra în film dinainte s-o filmăm. Era o parte dintr-o melodie, două versuri, și nu știam cum să le filmăm, iar eu știam că le tai la montaj. Ajunsesem în punctul în care am ieșit din cameră și au rămas ei să filmeze, să mă salveze. Pentru mine, în special la filmul ăsta mai mult decât la orice alt film, e importantă echipa și sunt importanți colaboratorii pe care i-am ales, pentru că în punctul în care eu am clacat, ei au continuat să mă salveze. Le mulțumesc de fiecare dată când pot. Ăsta a fost un punct în care eu am ajuns în altă cameră și am o poză de making off, stând așa cu capul între mâini. Astea ar fi cele două secvențe care chiar m-au dus la limită. Mai ales având și bomba care ticăia, faptul că eram în urmă cu o secvență întreagă, nu juma de zi, dar o treime de zi de filmare. A fost un learning tool foarte important pentru mine filmul ăsta. Și sper că, dacă va fi să mai fac vreodată ceva, să știu să aplic.
A.T.: A fost ceva fun la filmări?
A.P.: Pentru mine personal? Nu știu. Ceilalți din echipă pare că s-au simțit foarte bine, s-au distrat, pentru ei a părut o atmosferă bună. Toți au rămas cu o amintire bună sub o formă sau alta. Era mâncare. Asta, apropo, e lecția clasică de Hollywood. Dacă îi aduci într-un proiect neplătit, măcar dă-le mâncare.
A.T.: Am râs când am văzut că pe credits scrie: "Hrăniți de". Da, asta cu mâncarea e esențială. People get grumpy when they are hungry.
A.P.: Pizzeria ne aducea la prânz, a fost un ajutor în sensul în care nu aveau adaos comercial, nu câștigau nimic. Dar maică-mea adusese mâncare de a trebuit să aduc înapoi acasă după 4 zile de filmare. Multă mâncare. Oamenii s-au împrietenit. Și, de exemplu, în ultima secvență, una dintre actrițe, Andreea, a tras bandă ghid. A vrut să încerce. Și era atmosfera asta foarte de workshop, which was cool. Numai că am fost eu prea închistat în piticii mei. A, și-am făcut și greșeala de a dormi în Airbnb-ul în care am filmat.
A.T.: De ce "greșeala"?
A.P.: Pentru că dormeam o oră sau două pe noapte. În rest, stăteam și-mi făceam probleme. Nu mai pierdeam timpul pe drum, dar not ok. Și lăsat singur. Dacă mai era cineva cu care să discut, era super. După ce-am ieșit de acolo eram: "Asta-i lumea? Ce se întâmplă?" Altfel, momente fun - ultima zi și ultimele cadre în care colega se apucase să tragă sunet, s-au distrat ei foarte tare că, nemaiavând loc unde să stau, era un dulap în care mă băgasem - stăteam cu laptopul și cu ce mai aveam, dădeam play la muzică. Ei s-au simțit bine.
A.T.: Mi se pare valoros că există atâtea experiențe diferite, de la pace și armonie și totul merge aproape de la sine, la povești de genul ăsta.
A.P.: Ai văzut pe generic că e "încropit de?"
A.T.: Da, și asta mi-a rămas, mi s-a părut funny și onest, dacă așa ai simțit.
A.P.: Mi se pare cel mai sincer. Dar am purtat discuții multe pe tema asta. "De ce-ai folosit?" Că așa am simțit eu.
A.T.: Și toată lumea a fost deranjată?
A.P.: Nu, sunt diverse păreri. Îți dai seama că le reții pe alea deranjate.
A.T.: Ce-ți place și ce nu-ți place să faci din meseria de regizor?
A.P.: Nici nu știu dacă e locul meu să comentez pe tema asta.
A.T.: Ok, din experiența de regizor la filmul ăsta și la alte proiecte la care ai mai lucrat.
A.P.: Îmi place foarte mult producția și postproducția. (Râdem.) Chiar dacă producția e un mod de a obține ce-mi trebuie pentru postproducție. Tot așa, o altă problemă pe care am avut-o pe set e că stăteam cu scenariul în mână. Nu neapărat că făceam ceva cu el, dar aveam eu fidget spinner-ul ăsta cu care mă jucam - scenariul. Eram prea blocat în ce gândisem eu și nu-mi dădeam seama ce se întâmpla în fața mea. Și nu-i neapărat răspunsul la întrebarea ta, dar, dacă vrei, mi-ar plăcea, nu neapărat să fiu capabil să improvizez pe moment, dar să fie mult mai viu totul. Să nu vin cu tot ce-am plănuit de acasă și doar să refac tot ce se află în mintea mea, ci să fiu, nu că acum n-am fost, m-a salvat de foarte multe ori și echipa și-așa, dar să fiu mai deschis la dialogul ăsta viu care se întâmplă pe set.
A.T.: Mai prezent cumva?
A.P.: Poți să zici și mai prezent, da. Că, într-adevăr, eu eram în preconcepțiile mele, să zic așa. Nu funcționa o mișcare anume, dar eu știam că-mi trebuie mișcarea aia. Ar trebui să am un pic mai multă experiență pe tema asta. Altfel, cred că nu ține neapărat de ce-mi place sau nu să fac ca regizor, ci dacă mă simt eu suficient de confortabil cu oameni în jur cât să fac orice. Acolo, fiind mulți oameni pe care abia îi cunoscusem, sunt sigur că a fost și asta o problemă, faptul că nu mă simțeam confortabil și pentru că erau foarte mulți oameni cu care încă nu aveam nici o relație. Și atunci, e foarte greu pentru mine să interacționez, odată - cu mulți oameni, și cu atât mai mult - în fața mai multor oameni. Toată lumea era cu ochii pe mine și mă asculta pe mine. Ce făcusem eu în liceu - exerciții, eram eu cu niște prieteni și făceam. Știam că pot să fac, știam ce să le cer și știam ce-o să fac. Aici m-am dus un pic mai sus decât plănuiam.
A.T.: Și la proiectele din liceu te simțeai mai în elementul tău?
A.P.: Da, clar, îmi era mult mai ușor să comunic cu toată lumea. Versus aici - și e o chestie care ține strict de mine, nu de ceilalți - eu mă judecam cumva din prisma lor, înainte să mă judece ei pe mine. Punându-mi limitarea asta, nu mai eram atent la ce voiam să fac de multe ori, eram atent la: "Băi, o să li se pară o tâmpenie?" Și nu e un mod sănătos de a crea, știi?
A.T.: Cum te simți cu nominalizarea la Gopo?
A.P.: E evident o foarte mare onoare. N-am un răspuns mai mult decât: "Băi, e foarte tare." Foarte mișto, dar știind și multe dintre celelalte filme, nu cred că meritam, dacă e să fiu foarte sincer. O apreciez.
A.T.: Cu ce-ai rămas pe plan personal după film?
A.P.: Indiferent de rezultatul final și ce părere am eu sau alții despre rezultatul final, câștigul real e tot ce-am învățat pe parcurs. Oricât de clișeu sună, ăsta e adevărul. De la cea mai basic și cea mai evidentă chestie - cât de importantă e pregătirea - la lucruri mici de interacțiune cu oamenii, cum să te comporți în situații de criză sau cum să te comporți timp de 5 ani cu niște oameni. Sunt foarte multe lecții. Cel mai important e să-l duci totuși până la capăt. Puteam să-l abandonez oricând. Cel mai important e să faci cumva să-l scoți, ca să-l scoți din sistem, oricum ar fi. Cred că e lecția de bază.
A.T.: Te uiți la filme românești?
A.P.: Da. Pornind de la ce-ți povesteam de admitere, pe lângă curiozitatea evidentă - că vreau să fac filme românești, nu vreau să plec - e și dorința de a găsi filme care să-mi placă, pe care să le consider bune.
A.T.: Ce voiai să te faci când erai mic?
A.P.: Mi-a fost foarte mult timp foarte teamă de armată. Aveam 6 ani și mă gândeam: "Doamne, o să fac 18 ani și o să mă ia ăștia în armată." Dar n-am avut niciodată un plan, n-am avut din astea - veterinar sau altceva specific. Aveam chestii care-mi plăceau. Îmi plăcea matematica foarte mult.
A.T.: Cum reușești să ieși din blocaje când lucrezi la ceva, ce te scoate de acolo?
A.P.: Cred că oamenii dragi. Eu singur nu reușesc să mă scot. Cred că deconectându-mă, de fapt, de la muncă, stând cu cei dragi, negândindu-mă neapărat la subiectul ăsta, plimbându-mă sau orice altceva, mă ajută să ies. Și deadline-ul. Știu că trebuie să-l fac și atunci îl fac. Deadline-ul e sfânt.
A.T.: Cum îți găsești inspirație pentru ce vrei să scrii?
A.P.: Cred că multă introspecție, înainte de toate. Orice subiect, orice idee îmi vine încerc s-o aduc aproape de mine, să văd de ce mă pasionează, de ce mă fascinează, de ce vreau să spun povestea asta în forma asta? Și gândindu-mă inevitabil la subiect, ajung să găsesc idei pe care vreau să le fac. Mi se pare relevantă pentru mine? Mi se pare relevantă pentru alți oameni? E ceva ce mă interesează pe mine? E ceva ce mi se pare personal? Chiar dacă n-am trăit povestea aia, ca și la musical, dar emoțiile, gândurile, trăirea lor, evident au fost niște părți din mine.
În această notă foarte personală, aleg să închei oficial interviul, chiar dacă rămânem mai departe la povești. Mă bucur mult de această întâlnire, pentru că Alex e un om tare fain, extrem de sincer, cu mult umor și cu tone de bun simț. Dincolo de chestii care ne preocupă și referințe diverse, pentru mine, cea mai mișto parte a fost să vorbim puțin despre nesiguranțe, anxietăți și inconfort, pentru că n-ai cum să nu le iei în seamă dacă ele fac parte din tine. Și, dacă tot fac parte din mine, e mișto să învăț cum să le folosesc, ca să devină niște tools utile creativ.