Maimuţ din întâmplare a intrat în filieră. Stăpânul îi murise, din cauza asta ar fi urmat să ajungă la un azil de animale. Vecinii au vrut la început, imediat după înmormântare, să-l adopte, însă s-au gândit că le va distruge perdelele, va face pipi pe pereţi, se va căţăra pe lustră şi la alte neplăceri de genul acesta, aşa că au strâns hainele în saci mari de plastic, au pus pantofii într-o pungă de Selgros, au dat cu aspiratorul şi-au aruncat broşurile cu viaţa de apoi. Alte zeci de alte nimicuri care se strâng în casa unui om, ca de exemplu oalele parţial înnegrite, paharele desperecheate, aspirinele şi paracetamoalele, ciocanul, cuiele, crema de ghete, cuierul de pe hol, peria, ghiveciul cu cactus înflorit, pozele din vacanţele petrecute la mare, cu decedatul în slip albastru, zâmbind tâmp lângă o tonetă de îngheţată, o combină model vechi, CD-uri cu Beatles şi Queen, mă rog, tot felul, au fost depozitate în Spălătoria blocului, în aşteptarea unor eventuali moştenitori. Apartamentul fusese închiriat şi în scurtă vreme un buticar s-a mutat în el.
Cimpanzeul a zbughit-o pe fereastră. După o noapte de fericit vagabondaj în parc, a intrat în apartamentul Traficantului, prin altă fereastră. Fireşte, ar fi putut să nimerească oriunde, oraşul e imens, însă aşa a fost să fie, nimeni n-a stat să se întrebe ce şi cum. Rămas acolo, a învăţat de la sine ce trebuie să facă, prin imitaţie. Până când îi mai trăia fostul stăpân, pozar pe plaje, mereu cu Polaroidul atârnat la gât, Maimuţ se urca în braţele turiştilor. Dădeau hârtii în schimbul unui carton colorat căruia îi ziceau poză. De când s-a mutat, primea banane şi mere dacă aducea acasă şepci. Le-ar fi adus oricum, pentru că-i plăcea să fure, însă îl atrăgeau în mod special ochelarii. De tot felul, şi de soare şi de vedere, mai ales cei coloraţi.
Primul contact dintre victime şi hoţ: olfactiv. Şi asta pentru că Maimuţ pute. Înainte să-l vezi sau să-l simţi călare în spinare, te doboară mirosul de animal cu blana transpirată. Duhneşte a şosete murdare de-o lună, pline cu gogonele putrezite şi-a dihor în călduri, indiferent de vremea de-afară. Nici măcar cei cu nasul înfundat de răceală nu scapă, pentru că le dau lacrimile din cauza duhorii. Am auzit că aşa miroase şi brânza franţuzească mucegăită, servită în restaurantele din Paris. Un respectabil editorialist de la „Le Figaro“ se plângea într-un număr din septembrie 2003, c-a fost împiedicat să se urce în cursa care zbura spre Londra pentru că unul dintre vameşi şi doi câini poliţişti leşinaseră în timp ce-i verificau bagajele. A trebuit să le plătească spitalizarea şi asta doar din cauza caserolei cu brânză mucegăită. La fel i s-ar fi întâmplat dacă în loc de brânză, în geantă l-ar fi avut pe Maimuţ.
Apoi a intrat în joc şi B, un student la Medicină. Avea nevoie de bani pentru chirie, cărţi, cafea, ţigări şi prezervative, nu neapărat în ordinea asta. Timp de o lună se angajase ca şi controlor de bilete pe autobuz. Ceva mai acătării nu găsise. I-a ajuns cu vârf şi îndesat, stânjenit a plecat fără să le mai spună că-şi dă demisia. Se săturase ca noaptea să viseze că este înjurat, îmbrâncit şi scuipat de moşi aparent inofensivi, împuns în coaste cu poşete durdulii, ameninţat de cerşetori şi călcat pe picioare de beţivani melancolici care doreau să-i pupe fruntea. Unul chiar reuşise, îşi lipise buzele băloase de capul lui, chiar deasupra rădăcinii nasului, rugându-l să-l ierte că n-are bilet, că-i pensionat de boală, tuşindu-i demonstrativ în faţă, hârâind din străfundurile plămânilor. După ce l-a mai pupat pe frunte, undeva deasupra sprâncenei, jignitor s-a şters pe gură cu mâneca paltonului.
De fapt nu amendase pe nimeni, n-avea tupeul să se certe cu necunoscuţi doar pentru absenţa unor bucăţi de hârtie perforată. Prima lui carieră eşuase înainte chiar de-a încasa întâiul salariu. Lipsa tupeului nu l-a împiedicat să fure căciuli pentru simplu fapt că nu trebuia să vorbească, să ridice tonul, să se explice şi să asculte rugăminţi penibile. Lua şi fugea. Scurt. Îi făcea bine şi la sănătate. De când se apucase de furat, devenise mult mai ager, proaspăt în obraji, dormea ca un prunc şi se trezea dimineaţa gata de a pleca la cursuri.
Între timp se despărţise de prietena lui, geloasă pe absenţele nemotivate din timpul nopţii, aşa că nu mai avea ce să facă cu prezervativele cumpărate. O bucată din trupul lui a avut de suferit, însă fiind tânăr s-a consolat repede înlocuindu-şi iubita cu o şosetă roşie de bumbac. La examene a luat la început note mai mici, pierzând bursa, însă acum avea destui bani ca să-şi plătească chiria şi să-şi permită extravaganţe de genul albume de anatomie, monstruos de scumpe, şi-un schelet nou-nouţ, cumpărat în dolari de la un paznic de cimitir care n-a întrebat de unde are mica avere aşa cum nici el nu s-a interesat cum se numea cel care avusese suflet, carne, piele şi păr peste oasele albite.
L-a botezat Vasile şi l-a spânzurat în dormitor, agăţat de şifonier. După această nouă achiziţie numai lucruri bune i s-au întâmplat. Rockerii din facultate i l-au cerut în împrumut, contra unei sticle de vodcă, pentru a-l pune pe coperta unui CD ce avea să fie ascultat doar de către prieteni, rude şi de însuşi Vasile. Succes n-a avut muzica, însă poza de pe copertă, cu Vasile râzând ştirb deasupra unei tobe, da. B. şi-a făcut noi prieteni, a cunoscut fete care nu se supărau că dispărea noaptea, uneori cu mănuşile lor cu tot, mai ales că în serile următoare se întorcea cu fulare din caşmir drept cadou.