Cum i-a venit ideea n-am aflat niciodată. Nu l-am descusut şi e mai bine că nu mi-am băgat nasul, pentru că altfel s-ar fi putut s-o sfârşesc şi eu prost. Cert este că în noiembrie 1993 s-au semnalat primele furturi. Da, şi înainte de Revoluţie se furau căciuli şi mănuşi, însă doar ocazional şi numai dacă erau din vulpe polară scumpă, nutrie sau iepure. A fost ger atunci, cumplit de muşcător. S-a spus că întâmplător ieşise din casă cu capul dezgolit, şi că în acea zi de luni a înşfăcat prima căciulă înfiptă pe capul unui trecător care aştepta să se facă verde la trecerea de pietoni, undeva în zona Victoriei. Necunoscutul n-a avut timp să reacţioneze. Presupun că Traficantul şi-a tras noua căciulă peste urechi, şi-a fugit cu sprinteneală printre maşini, fără să-i pese de ce-a lăsat în urmă. Un bărbat stupefiat, înlemnit lângă semafor.
De fapt n-a fost întocmai aşa. În acea zi de luni, noiembrie 1993, viitorul traficant s-a trezit cu faţa la cearşaf. Cafea n-avea în casă, se terminase, ţigări ioc. Se ştie că fumătorii înrăiţi o iau razna când duc lipsă, aşa că într-un fel e explicabil ce s-a întâmplat mai târziu. Nu încerc să-l scuz, departe de mine asta! Un medic ieşit la pensie a spus că Traficantul suferea atunci de delirum tabacus, trupul îi striga după nicotină, nu mai era stăpân pe el. Posibil ca mâinile să fi înşfăcat singure prima căciulă, chiar dacă mintea îi spunea Nu, Nu, Nu, nu vreau să mă ating de capetele oamenilor...
Subţire îmbrăcat, cu părul lipit de ţeastă din cauza ninsorii, a ajuns la acea trecere de pietoni. Holbându-se când la zebră când la cei din jur, ochii au observat că toţi au căciuli pe cap, în afară de el. Cel din stânga fuma. Respectuos i-a cerut o ţigară, şi pentru că a fost refuzat, i-a tras repede două labe cu mâna stângă, cea din care lipseşte degetul inelar şi verigheta. Fără să-şi dea seama ce face i-a luat şi căciula de pe cap, fugind cu ea vârâtă în haină.
A vândut prada la o consignaţie. Din bani şi-a luat ţigări, cafea, un cuţit mare de vânătoare, de tăiat burţile la urşi. De bună seamă că era o căciulă de blană, cu un fes n-ar fi făcut mare brânză. În acea primă zi s-a văzut pe sine din afară, plat ca un omuleţ decupat dintr-un carton, ce în mod firesc nu poate păşi decât cadenţat, rigid, gata să se frângă la cea dintâi adiere de vânt.
Peste două nopţi, prinzând curaj, a tâlhărit două doamne de vârstă mijlocie, cu voci subţiri de soprană şi picioare groase, un pensionar bolnav de plămâni, ce n-a putut să ţipe pentru că-l apucase tusea, un beţiv care spre dimineaţă oricum a fost găsit mort, bocnă, şi-un chipiu de poliţai. Două căciuli de vulpe, una de castor, una bucată fes de lână, un chipiu. A luat bani frumoşi, cât să-şi permită să racoleze acoliţi. Trebuie să menţionez neapărat că nici o victimă n-a reclamat paguba la Poliţie. De lehamite, jenă. Cel puţin poliţaiul era îngrozit ca nu cumva să se afle, să-l râdă toţi colegii. Îl înţeleg. De fapt Traficantul s-a oprit în faţa lui, i-a cerut voie să-i ia chipiul tras pe frunte. Neaşteptând răspunsul l-a luat şi-a plecat.
Primul pe care l-a racolat a fost M, un puştan de 17 ani, de bani gata. Prost crescut de părinţi, derbedeul mai avea la activ şi alte nemernicii, însă mărunte. A început în copilărie pe când apăsa cu sete pe soneriile altora, fugind apoi mâncând pământul, zguduindu-se de râs cât să-i iasă ochii din orbite. I se făcuse bătătură la degetul arătător, la cât apăsase soneriile din cartier. Cu nervii încreţiţi de furie, vecinii umblau bezmetici pe străzi, pălmuind şi trăgând de urechile altor copii, fireşte, nevinovaţi. Apoi îşi motiva singur absenţele din catalog, a spart geamul de la sufragerie al profesoarei de fizică, a înjurat de mamă un caniş alb, a lăsat un necunoscut să se înece în lac, deşi ar fi putut să strige după ajutor, a ucis peştii din acvariu punându-le zahăr în apă, apoi a tăcut strângându-se în sine când a fost întrebat de-i pare rău ori ba. Obişnuia să-şi muşte buzele până la sânge după ce săvârşea o răutate, firicelele curându-i pe bărbie ca un sos subţire de tomate. Nu putea să plângă decât atunci când curăţa ceapă. Plăcându-i să-şi simtă pe obraji picăturile sărate, îşi îndesa bulbii în buzunare, se pitea în unghere sau şifonier, unde în linişte dezbrăca cepele de hainele subţiri cu febrilitatea cu care amanţii îşi dezgolesc iubitele în scurta absenţă a soţului încornorat. Sună stupid, dar cred că este comparaţia cea mai apropiată de realitate în ceea ce-l priveşte.
Şapca unui băieţel de şase ani. Aşa a început. L-a împins în zidul magazinului de piese auto, a smuls, s-a întors, şi-a plecat. Au urmat mii de alte căciuli, fulare şi mănuşi, de diferite mărimi şi culori. I le aducea Traficantului în fiecare zi de vineri, dimineaţa. Erau trecute în registru, iar după vânzarea lor primea o cotă parte din profituri.