Tony s-a născut la Havana, în Cuba, pe 21 iulie 1941, apoi nu ştiu cum şi de ce s-a mutat la New York, unde ulterior avea să-l întâlnească pe Ernie. Fireşte că în jurul anilor '80, pentru că prin anii '60 acesta nu se născuse încă. Nici mama şi tatăl lui, părinţi despre care nu se mai ştie nimic, biografii neconsiderând că sunt necesare aceste informaţii. Sau poate că nu la NY, în orice caz în SUA.
De fapt nu sunt prea multe de zis nici despre Ernie însuşi, oricum, nimic remarcabil. Pe toată durata existenţei sale pământeşti obişnuia să se uite pe geam, să privească muştele şi eventual să le mănânce, c-un hăpăit sec, se uita ca mâţa în calendar, dacă era cu fete frumoase din Bahamas. Se ascundea în cutii uriaşe de carton în zilele de nesfârşită lehamite, lăsându-se căutat de femeie ore în şir. Prin găuri privea la fundul ridicat, atunci când aceasta, conştiincioasă, dădea cu aspiratorul pe sub pat şi scaune. Într-o dimineaţă, Tony l-a prins înfingându-şi ghearele şi colţii în ziar. Nici măcar nu se prefăcea că-l citeşte. Alteori se urca pe acoperiş unde prindea vrăbii şi hulubi. Aducea păsările pe jumătate moarte în camera de zi, le aşeza pe canapea privindu-le cu mândrie. Îi plăcea să fie pozat cu victimele sale.
Un psihopat, fără îndoială, asta era. Freud ar fi putut să explice mai bine de ce se comporta în halul ăsta, însă dânsul a murit, prin urmare Ernie va rămâne neexplicat. Să presupunem că Tony, îngrijorat de starea mentală şubredă, l-ar fi dus – cu forţa – la psihanalist.
Mda... Birou din mahon, un domn cu mustăţi şi barbă, ochelari, o canapea din piele de animal mort cu Ernie deasupra, lungit cu faţa spre tavan. După o oră de bălmăjeli confuze, psihanalistul ar fi realizat – surpriză mare – că este vorba despre o traumă din copilărie. Pacientul fusese lovit în mod repetat peste popou cu peria de păr a mamei. Astfel de drame întâmplate în fragedă pruncie te pot traumatiza pe viaţă.
Dar de fapt Tony nu l-a dus la doctor pe Ernie, ci l-a fotografiat timp de doi ani, cu mici pauze pentru dormit, mâncat, mers ştiţi voi unde, ieşit la aer în faţa blocului, apoi la şcoală, unde preda studenţilor nu ştiu ce treburi importante. 10.000 de fotografii a făcut. 10.000 de cadre diferite în care Ernie e vesel, trist, somnoros, smintit, isteric, calm, bolnav, energic, mândru, laş, flămând, sătul, iubitor, indiferent, plictisit, curios, timid – dar mai des obraznic.
De câţiva ani Ernie nu mai trăieşte decât pe hârtie, în albumul cu fotografii, şi pe Internet, pe site-uri de artă, unde aşteaptă să fie cumpărat cu 900 de dolari. Ernie cel virtual are o privire la fel de drăcească, dar la fel, la fel, ca Ernie din carne, blană şi gheare, care trăia prin anii '80 la New York.
P.S.
Pisica pe care am fotografiat-o eu e din alt soi. Din ăla mai bleg, care miorlăie jalnic la parter, de se aude până la etajul patru. Are o prietenă ce pune piedică la oameni, în scara blocului, apoi îşi cheamă amicii şi tabără cu toţii pe plase, înfruptându-se cu sos de tomate, brânzeturi topite şi piepţi de pui cruzi.