Muzici americăneşti "made in Romania"
Generaţia underground a anilor '60-'80 a fost marcată de subversivitate. Rock-ul românesc n-a fost întotdeauna eroic, câteodată a fost jalnic. S-a cântat despre moarte şi libertate. Unii chiar au murit (Anda Călugăreanu, Chubby Zaharia, Nicu Vladimir, Vali Sterian, Liviu Tudan, Teo Peter), alţii au fugit (Nicu Covaci, Dan Andrei Aldea, Mircea Florian). Cei mai mulţi s-au exilat în ei înşişi. Cred că n-a fost totul în zadar. Îmi place să cred că ceva din spiritul rebel al muzicii şi poeziei acelor ani i-a făcut pe tinerii din decembrie 1989 să moară strigînd "Vom muri şi vom fi liberi!"
(Andrei Oişteanu)
Cazul Teo Peter
O mare bubă a acestei nedreptăţi este faptul că americanii habar n-au de ceea ce s-a întîmplat... O altă victimă într-una din ţările despre care americanii nu ştiu nimic. Este datoria fiecăruia să-şi strige drama cît mai tare.
(Filip Stoler)
Şi una, şi alta
Citind articolul Un erou american: Teo Peter, m-am regăsit într-un fel în el. Şi nu m-am regăsit doar pe mine, ci şi pe colegii mei muzicanţi şi - foarte important - am regăsit publicul de dinainte de '89.
(Harry Tavitian)
Un erou american: Teo Peter
În România lui Ceauşescu a existat rezistenţă. A existat disidenţă. A existat revoltă. În România lui Ceauşescu a existat o formă de cultură, despre care nu se vorbeşte suficient, şi care ne-a pregătit, în mod subversiv, pentru libertate. Pentru demnitate. Pentru gîndire neîngrădită. Nimic la sertar: totul la vedere. La auzire. La răcnire! În România lui Ceauşescu a existat rock. Şi jazz. Şi folk (da, înainte de a fi înregimentat şi controlat sub denumirea de "muzică tînără").
În România au existat oameni precum Teo Peter. Muzicieni "decadenţi", corozivi, alternativi. Agenţi ai spiritului occidental. Închinători la Statuia Libertăţii. Fluierători în Biserica de Partid şi de Stat. Cu fiecare disc adus de afară; cu fiecare doză artizanală de chitară; cu fiecare zbînţuială-n stalurile Caselor de Cultură pe care ne-o provocau - mai doborau o cărămidă din Marele Zid Îngheţat.
Acum, cînd diverşi muzicanţi cu foame de talanţi mimează răzvrătirile şi "angajările" ca să-şi mai zgîndăre vînzările, tindem să uităm că ATUNCI, pe vremea adevăratei cenzuri, versuri despre "fata din vis" sau "valul ce se sparge de mal" sau "zece arici înamoraţi" ne transmiteau codificat năzuinţe şi speranţe. Versuri care, nespunînd nimic, transmiteau totul. Manifeste încifrate ale nesupunerii. "The message is in the music", completa vocea de dincolo de Zid a Europei Libere. Şi mesajul era într-adevăr în muzici: în muzicile lui Teo Peter, Iuliu Merca şi Dan Mândrilă. Muzici cu swing, muzici cu zvîc, muzici cu neastîmpăr, distonînd cu marele cor al rigidităţii totalitare. Muzici americăneşti "decadente". Muzici şui, neserioase şi problematice deopotrivă. Muzici care ne mişcau şoldurile şi conştiinţele. Muzici care ne pregăteau pentru marea eliberare.
Teo Peter avea un steag al Americii pe perete. Teo îşi repeta formulele ritmice şi walking bass-urile cu ochii la acele stele şi dungi simbolizînd "peste ani şi ani" - mai mult decît o uniune de state, mai mult decît o naţiune, mai mult decît o cultură - un ideal al omenirii.
În Terminalul lui Spielberg, ex-sovieticul Tom Hanks îndură toate înjosirile unui apatrid, rabdă toate frustrările unui rătăcit în no man's land-ul aeroportuar, doar pentru un recital de jazz al idolului din tinereţe al tatălui său, de la care are misiunea sacră să primească un autograf. Pentru cel puţin două generaţii ale acelei familii din acea republică pierdută-n blana "Marelui Urs", jazzul înseamnă mai mult decît un dans de societate, mai mult decît un fason occidental, mai mult decît un fel de a fi "in the mood". Acea muzică înseamnă America: o declaraţie de independenţă; un strigăt de speranţă în lagărul disperării. Mai american în fond decît toţi birocraţii cu cetăţenie americană care îi suspendă viaţa şi îi relativizează existenţa, acest fost cetăţean sovietic (pe care jazz-ul şi Hollywood-ul l-au ferit să devină homo sovieticus) îi reînvaţă pe aceştia mesajul Părinţilor Naţiunii. Cu umilinţă, tenacitate şi dragoste de semeni, el le redă americanilor America, pe care o va duce apoi cu sine în Inexistanul său natal.
Dar viaţa bate filmul. Marele Scenarist ne-a înfăţişat povestea, mult mai dură, mai nemiloasă, mai fatalmente spectaculoasă, a lui Teo Peter care moare călcat de jeep-ul unui puşcaş marin american. În story-ul realităţii, adevăratul soldat al Americii este el, veteranul născut pe 4 Iulie care, cu chitara bas în chip de armă, i-a adus Americii mai multe cuceriri decît toţi "marinerii" cu epidermă porcină proţăpiţi de gardul ambasadei. Adevăratul soldat universal, adevăratul campion al Liberty-ului, adevăratul erou al spiritului american, adevăratul declarant al independenţei în ţara obedienţei - Teo Peter a căzut ucis, de repetate ori, de roţi, garduri şi ziduri de indiferenţă.
Într-o vreme în care oamenii le reamintesc politicienilor că idealurile valorează mai mult decît strategiile, într-o vreme a reafirmării valorilor în ciuda tarifelor, Teo Peter a murit pentru America. Pentru America românilor, kirghizilor şi somalezilor. Pentru tărîmul făgăduinţei pe care îl cucerim în noi.
Cel care merită un memorial a primit nedreptate. Dar filmul lui Teo nu s-a terminat. Atîta vreme cît nu-i vom uita cîntecele.
(Florin Dumitrescu)
Teo Peter - An American Hero
In Ceausescu's Romania there was resistance, dissidence, and even rebellion - in the form of a musical culture that is not much discussed. This culture subversively prepared us (Romanians) for freedom - for dignity, for freedom of thought. In this little known culture there was nothing clandestine; everything was in plain sight, in full hearing, in full shouting! In Ceausescu's Romania there was rock... and jazz...and yes, folk, before it was all regimented (assimilated) and controlled under the label of "youth music".
In Romania there were musicians like Teo Peter, "decadent", corrosive, alternative - agents of the Western spirit - worshippers of the Statue of Liberty - blasphemers of the Communist Party and the State's Church. With every western LP, with every make-shift guitar amplifier, with every frenzied outpour of youthful emotions in the aisles during the otherwise staid and sedated programs in the communist "Houses of Culture", these "decadents" would knock down one more brick from the Big Frozen Wall.
Nowadays, when all sorts of cash-hungry so-called musicians mimic this rebellion and its corresponding commitment in the hope of boosting their sales, we take care not to forget that THEN, when censorship was real, lines like "the girl in my dreams" or "the wave breaking against the shore", or "ten porcupines in love" were transmitting coded hopes and ideals. Lines which by not saying anything conveyed everything. Cipher manifests of disobedience. "The message is in the music", edited Free Europe's voice beyond the Wall. And the message really was in the music: in Teo Peter's music, and in the music of Iuliu Merca and Dan Mândrila. Music that had a swing, a jump, music filled with restlessness, in stark contrast to the great chorus of totalitarian rigidity. Music of a definite American style, branded as "decadent". Music that was slender, doltish, batty, lacking seriousness and full of challenges at the same time. Music that would move our hips and our consciousnesses. Music that was getting us ready for the great liberation. Teo Peter kept an American flag on his wall. He would rehearse his rhythmical formulas and his walking basses with his eyes fixed on those stars and stripes symbolizing more than a simple union of states, more than a single nation, more than a single culture - an ideal shared by all mankind.
In Spielberg's movie, Terminal, the ex-soviet citizen played by Tom Hanks endured all the humiliations and frustrations of a man without a state, a person lost in the no man's land of an airport - all because of a jazz recital given by the idol of his father's youth. His father had charged him with the sacred mission of obtaining a signature from this idol. For two generations jazz, to that family living in a republic lost in the fur of the "Great Bear", meant more than a social dance, more than a Western whim, more than a way of being "in the mood". Jazz meant America: a declaration of independence; a shout of hope in the ocean of desperation. Effectively more American than all the bureaucrats gifted with American citizenship who put his life on hold and rendered his existence relative, Hank's character (whom jazz and Hollywood saved from becoming a homo sovieticus) teaches these airport officials again the message of their Founding Fathers. With humility, consistency and love for people, he restores America to the Americans, and then carries it with himself back to his native Inexistan.
But real life beats cinema. The Great Screenwriter confronted us with the much more troubling, much more cruel and fatally spectacular story of Teo Peter who was killed in December 2004 in Bucharest, Romania when the taxi in which he was riding was hit by a vehicle driven by a US Marine who refused to take a blood-alcohol test. In this true story, Teo Peter is the American soldier, the veteran carrying a bass guitar for a weapon, who brought America more victories than all the marines who now take their positions leaning against the Embassy fences. The real universal soldier, Liberty's champion, the real hero of the American spirit, the real avower of Independence in the land of obedience - Teo Peter fell on the battle field, over and over again, crushed by wheels, fences and walls of indifference.
In a time when regular people remind politicians that ideals are worth more than strategies, in a time when values are reaffirmed in spite of trade barriers, Teo Peter died for America. For the America of the Romanians, of the Kyrgyzes and of the Somalis. For the Promised Land that we conquer within us.
He who merits a memorial got only injustice. But Teo's film isn't over - it lives on in his music.
(Florin Dumitrescu)