O experienţă depăşită

Presupun că n-aţi văzut ultimul King Kong. Da, ştiu, e o poveste stupidă. Dar, în acest caz, aveţi amabilitatea de a-mi povesti o fantezie erotică de-a dumneavoastră, făcînd astfel încît să nu sune stupid. Marea calitate a versiunii lui Peter Jackson este elocvenţa cinematică, energia cu care clarifică faptul că povestea maimuţei şi a blondei e o fantezie erotică - una atît de primitivă şi de gogonată, încît eventualele rîsete superioare sînt condamnate să sune mult mai penibil decît rîsul fericit al spectatorilor care i se abandonează fără reţinere. Şi ce i-ar reţine? Un gust prea rafinat? Bine-bine, dar rafinamentul unui spectator nu se recunoaşte şi după capacitatea lui de a savura elocvenţa filmică, tot aşa cum rafinamentul unui cititor se recunoaşte după capacitatea lui de a căuta, dincolo de plăcerile poveştii, energia limbii, bravura verbală a autorului? Una dintre diferenţele dintre filme şi cărţi, care ar fi trebuit să fie acceptată pînă acum, este că, dacă vrei vitalitate lingvistică, nu prea are rost s-o cauţi în best-seller-uri internaţionale de tip Codul lui Da Vinci (limbajul lor este de obicei mort), în timp ce istoria cinematografului comercial (de la Chaplin la Spielberg) arată clar că un megasucces de casă poate foarte bine să fie opera unui mînuitor prodigios al limbajului filmic.

Una dintre acuzaţiile cele mai nedrepte care i se aduc lui Jackson, pornind de la faptul că imagistica lui depinde de computer, este aceea că ar fi unul dintre vestitorii morţii cinematografului. Nu e deloc aşa. Jackson are nevoie de computer ca să poată face acum ce făceau autorii primului Kong în 1933: să ridice tot mai sus ştacheta spectacolului cinematografic. Dar dacă ei făceau asta pentru un public mai mult decît dispus să se arate recunoscător, pentru Jackson miza e mult mai dramatică: ridicarea ştachetei spectacolului e una dintre puţinele căi prin care mai poţi smulge marele public din faţa televizorului sau a computerului. Oamenii încă mai vin la cinema pentru King Kong. Îşi dau seama că o maimuţă atît de mare are nevoie de un ecran pe măsură. Şi poate că îşi dau seama, pe undeva, că e genul de chestie care are nevoie de întuneric: fanteziile au nevoie de întuneric. Acasă ar fi stupid. Dar, în amestecul de anonimat şi solidaritate tribală pe care ţi-l oferă cinematograful, poţi să dai frîu liber blondei din tine (chiar dacă eşti bărbat) şi maimuţoiului din tine (chiar dacă eşti femeie). Atunci cînd lumea n-o să mai iasă din casă nici măcar pentru un Kong, atunci vom putea să punem cruce cinematografului popular.

Dar oare cinematograful mai este popular? Mai este el un adevărat mass-medium? În America, în jur de 25 de milioane de oameni intră săptămînal la film. Nu e mult, e foarte puţin. În 1945, cifra era 100 de milioane; şi, între timp, populaţia Americii s-a dublat. Ce se înţelege de aici - că lumea şi-a pierdut apetitul pentru produsele hollywoodiene? Nu, din moment ce Hollywoodul continuă să profite de pe urma lor. Numai că doar o parte din profitul acela se mai strînge în săli: mai puţin de 20% (în 1945 era 95%), mai puţin decît se strînge din vînzarea filmelor pe casetă video şi pe DVD. Şi numărul celor care preferă să se bucure de filmele hollywoodiene fără să iasă din casă creşte considerabil, dacă-i adăugăm pe cei care se bucură de ele fără să plătească nimic, descărcîndu-le de pe Internet. Deci lumea nu şi-a pierdut decît plăcerea mersului la cinema. Filmele propriu-zise continuă să însemne...

Ce? În orice caz, cu totul altceva. Şi sînt tentat să spun că mult mai puţin. Un film pe care-l ai acasă este un obiect mai mult sau mai puţin estetic, pe care-l poţi folosi după bunul tău plac. Pe cînd, la cinema, înainte de a fi un obiect, filmul e o experienţă; nu poţi să intervii în desfăşurarea ei. Şi ce e rău în această deplasare de accent? De ce n-ar fi o evoluţie - echivalentul trecerii de la ritualul colectiv al ascultării de poveşti la plăcerile solitare, mai rafinate, oferite de "obiectul" carte? Depinde de cum vezi cinematograful. Eu cred că un film popular are mai puţină legătură cu literatura decît cu un derbi sau cu un mare concert de muzică pop. Şi, bineînţeles, cu visul - cu promisiunea unui întuneric în care visurile unor necunoscuţi se pot întrepătrunde. Să vezi filmul acasă înseamnă să ignori promisiunea asta - să nu te mai intereseze filmul ca punct de contact între experienţele tale şi experienţele oamenilor - mulţi şi foarte diferiţi de tine - cu care l-ai putea împărţi. Şi mi se pare că vitalitatea medium-ului a depins întotdeauna, în mare măsură, de acest aspect - de capacitatea sa de a rămîne popular. Nu spun că acesta e singurul tip de cinema care mă interesează, dar mărturisesc că un cinema care ar lua-o pe urmele poeziei şi ale picturii, ajungînd să nu mai preocupe decît un grup select, nu m-ar interesa foarte tare. Dar asta n-o să se întîmple prea curînd; multă lume va continua să apeleze la filme pentru divertisment. Pe de altă parte, această formă de divertisment va continua să-şi piardă sensul - şi încă repede -, căci o bună parte din sens se năştea în săli pline şi în întuneric. Şi să nu uităm de lumină: "lumină adevărată pe feţe adevărate", spunea recent criticul David Thomson, nu "variaţii în semnalul electronic". Pînă şi într-un King Kong - oricît de mult s-ar baza pe tehnologia digitală - vezi lumină adevărată (lumina care a ars imaginea lui Naomi Watts - o faţă adevărată - pe emulsia de argint de pe filmul fotografic). În cinematograful de acasă, n-o vezi. Şi nici măcar studenţii mei de la Facultatea de Film nu-i mai simt lipsa. Deci, cît va mai dura pînă cînd lumina va fi abandonată de toată lumea - pînă cînd nimeni nu va mai filma pe peliculă, ci direct pe video digital? Nu mult. Şi cît vor mai insista producătorii de film să-şi lanseze noile produse în săli, în loc să le lanseze direct pe DVD sau la televiziune? Nu ştiu. Şi nu încerc să fiu apocaliptic. Nu iau prea în tragic moartea cinematografului. Nu pot să iau prea în tragic ceva ce mi-ar oferi o scuză de a nu a mai vedea decît filme vechi - de preferinţă, cu Cary Grant. Le am acasă, descărcate de pe Internet.

(Articol preluat din Dilema Veche, ianuarie 2006)