Subiectul sublim (I)

Intro
„... golul din care ne privesc camerele...” – „Informaţia este o cunoaştere lipsită de pasiune, care înlocuieşte subiectum-ul modern ca temei al înţelegerii.” – „... dependenţa ia locul pasiunii...” – „Marnix de Nijs is a Rotterdam based artist who explores the dynamic clash between bodies, machines and other media.”

Citatele de mai sus sînt extrase, primele trei, din cartea Antropomorfina (Curtea Veche, 2005) a lui Călin-Andrei Mihăilescu, profesor de literatură comparată, teorie critică etc. la Universitatea Western Ontario din London (Canada), în vreme ce ultimul constituie autoprezentarea de frunte (front-page), altfel spus autoportretul verbal al unui artist contemporan.

O chestiune de metodă: privirea epistemică
Am reţinut primele trei citate (la ultimul mă voi referi ceva mai tîrziu) tocmai pentru că nu fac parte din nişte texte de analiză propriu-zis media, ci reprezintă, în contextul lor de baştină, nişte ţinte tematice colaterale, nişte referenţi-suport, de sprijinire şi canalizare pro domo a unor analize critice. Tematizarea epistemologică frontală, face-à-face--ul revelatoriu cu un (predecupat) „obiect al cunoaşterii”, „focusarea” primordializatoare poate constitui – şi chiar constituie, cel mai adesea –, ca schemă structurală amoros-belicoasă, o capcană a cunoaşterii: hiperbolizarea intenţional-fenomenologică, mai mult sau mai puţin speculară şi speculativă, foto-grafierea şi însăşi ipostazierea obiectivant-obiectualizantă, „înrămarea”, cu „punerea între paranteze” a „simezei”, „panotării”, selecţiei şi „expunerii”, altfel spus a contextului (complexului) muzeal-expoziţional instituţionalizat al cunoaşterii („turism” cognitiv”), a obiectului de cunoscut (supus, cu alte cuvinte, operaţiunii cratice de cunoaştere) creează nişte condiţii artificiale de laborator nemărturisit experimental care îi pun pe atleţii campioni ai cunoaşterii în postura banalizată, trivială de supertelespectatori manipulaţi imanent, inerent de obiectul astfel hipersemiotizat, devenit semn manipulabil, rupt, extras, prelevat din realitatea sa nu atît semantică, ci ambientală, contextuală, de flux in-discret. Chiar şi analizele mele asupra aşa-numitului „fenomen media”, suprafenomenalizarea ca atare a respectivului „fenomen natural” mă expune, insidios, în mod aprioric, pericolului facil al unei hipermanipulabilităţi reciproc elective, vrăjite, autoîncîntate de „celălalt”. Iată de ce am preferat să preiau nişte simple aluzii indirecte la „media”, să pornesc de la nişte obiective periferice (oximoron!) din cîmpul focului rece, deja catodic-plasmatic, al privirii cunoscătoare, supunîndu-le unui test de recentralizare. Primul obiect al unei gîndiri critice trebuie să fie gîndirea însăşi: gîndirea întoarsă permanent împotriva criticii; gîndirea, ca umbră de rezervă, de virtualitate a criticii.

(Ni s-ar putea replica însă, imediat: situaţia, postura mai precis, de „telespectator” al cunoaşterii nu este naturală, nu satisface, altfel spus, condiţia de „naturalitate” a poziţionării în cadrul interacţiunii cognitive? Ba da, dar tocmai aici e problema: problema artificialităţii posturii „naturale”. Dar asupra acestui aspect merită să revin.)

„Să nu mă cunoşti!”
„Golul din care ne privesc camerele” este cel al divinităţii, al spiritului etc., astăzi evacuate, „secularizate”. Metafizica, devenită simţ comun, schemă de percepţie-înţelegere-acţiune, a creat, cultivat, întreţinut acest „gol”, în primul rînd prin posibilitatea lui infinită, indefinit repetabilă şi indiferent, deci repetitiv saturabilă ca suprasolidificare şi „ipostaziere” a zonei superior-extramundane a „existentului”. Banalizată, mai întîi „secularizată” ideologic şi afectiv, iar azi tehnologizată inframaterial (în curs de totală imanentizare), zona superior-extramundană („capul” supercalificat din afara „trunchiului” dominînd din exterior o corporalitate la rîndu-i exclusă, descalificată însă, încît trebuie să ne întrebăm în ce a constat, pînă la urmă, din Antichitate necontenit, direct, pînă în modernitate, corpul propriu-zis al istoriei, din moment ce din afară ne autoexcludeam, punitiv, în afară, părelnica „ierarhie ontologică”, sau „lanţ al fiinţei”, lumea ca atare apărînd mai curînd ca o zonă-tampon, amenajată şi întreţinută doar pentru a se evita „ciocnirea” cosmică a „civilizaţiilor”: lumea ca teritoriu al medialităţii deja triumfătoare), „înaltul” întotdeauna „Prea-Înalt”, cerul „cerurilor”, super- şi supra-„lumea” în care se concentra, autoghetoizant, lumea figurează, delimitează azi „golul din care ne privesc camerele”.

Această zonă nu figurează doar locul, „democratic” azi disponibil, al preeminenţei infinit, repetitiv, automat-compulsiv („maşinile” ne-au preluat astăzi „inconştientul”, ca „memorie externă” secretizată) „ucise”, dar, conform lui Nietzsche, neîngropate (de unde şi postmodernitatea ca doliu nerezolvat, ca sindrom posttraumatic fără traumatism, cum l-am numit în alt loc), „mormîntul gol” al înseşi posibilităţii revelaţiei. Nu divinitatea lipseşte, nu de divin este goală, golită, în primul rînd, azi, lumea ucisă dar neîngropată a modernităţii intrate, pe post de ritual de îngropăciune-veşnică pomenire, în „post” de sine (de la autofalogocentrismul derridian, ispitit astăzi, conform aceluiaşi autor – azi pe deplin spectralizat –, de nebunia „autoimunităţii”). Supra-semnul ei îi semnalează, desigur, mormîntul disponibil, necesarmente – şi, azi, tehnologic automatizat – dezertat întru o nomadică, deşertică, pustiitoare, imediat şi necontenit repetată şi, de asemenea, proliferantă nano-reÎnviere. Resuscităm divinul gol („mesianicitate fără mesianism”, Derrida) prin privirile şi participaţia noastră. Îl informăm. Apofatic sînt posibile şi funcţionează, azi, „media”.

Omul, beneficiarul „morţii lui Dumnezeu”, lipseşte, ascunzîndu-se după semnele sale. Anticipînd, din subiect-obiect al privirii, el a trecut astăzi într-o „dead zone”, devenind mai curînd mediul de viteză al unei priviri automatizate, maşinic personalizate. Secularizată, schema aceasta a fost trecută însă esenţial, a fost operaţionalizată spaţial, la începuturile fazei de efectivitate (industrială), de actualizare a modernităţii, adică la sfîrşitul secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea (cînd industrializarea a însemnat şi industrializarea înseşi ideii de modernitate, cînd modernitatea a început să fie produsă şi propusă la scară de masă, ieşind din capete şi trecînd, minuscul sau grandios, în fapte), ca asimetrie a privirii goale asupra preaplinului vieţii denudate, supraexpuse (pînă la voalare), producătoare de putere-cunoaştere şi, imanent, prin propriile-i forţe, de supunere (ofertă de aservire), prin „soluţia universală”, prin revelatorul Panopticon-ului imaginat, cu justificată jubilaţie, de către Jeremy Bentham, părintele hoardei utilitariste victorioase.

În turnul central (monument de sine al golului) privirii poate să nu fie nimeni, de la „centru” să nu exercite nimeni operaţiunea productivă a privirii cunoscătoare, vederea, să nu supravegheze şi să nu ne supună nimeni cunoaşterii aducătoare, ca plusvaloare suplementară, ca „originarizare a secundarului”, de putere, preciza filosoful. Expus microscopic-televizual între cele două rînduri de ferestre-ecran, care arhitecturalizau decisiv libidoul epistemic, decupîndu-se ca nişte umbre chinezeşti, negativ pertinent în pozitivul „luminii naturale” (a raţiunii mai întîi nocturn luminiscente, apoi public luministe, a Raţiunii), viul uman interiorizează moral şi spiritual, kantian chiar, supravegherea, împlinind alternativ imperativul delfic: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, conform însă adausului tîrziu supraetic, levinasian: „ca pe un altul”, „ca şi cum tu însuţi ai fi un altul” (Ricoeur: „soi-même comme un autre: alteritatea inclusă şi stăpînită prin „memitate”).

Afirmarea subiectului de masă
Încet, încet însă, din disperare şi neputinţă (stresul modernităţii), viul uman nu numai că a preluat exercitatea puterii, circularizînd-o imanent şi dispensînd puterea de „războaie civile” (adică, într-o primă fază, aparent de epuizare, toate fascismele şi totalitarismele cu adeziune din partea „societăţii civile”, alt deziderat, altă utopie luministă). Prin supracompensare, azi, el a ajuns la dorinţa de spectacol, adică de „separaţie inclusă” (Guy Debord): viul distant, asimetric supravegheat şi productiv „cunoscut” de-a lungul (scurt) al modernităţii, îşi ia azi o ciudată revanşă, inundînd narcisic (după ce a fost obligat cu de-a sila să se autocunoască în beneficii străine) cu semnele sale autooferite „ochiul puterii”, în speranţa, poate, nemărturisită, de a-l orbi, de a-l „ecrana” definitiv prin exibare şi exhibiţionism. Viaţa se „denundează” azi, supracompensatoriu, singură, încercînd beatificarea infernului carceral, transformarea lui într-un paradis hedonist potmetafizic. „Individualism de masă”, cum l-a numit recent recent autorul Erei vidului, Gilles Lipovetsky (în Les temps hypermodernes, Paris, Grasset, 2004).

Din oboseală, din epuizare, din saturaţie de atîta arătare umană, de atîta semiotizare a vieţii, azi chiar că, probabil – sperăm noi –, nu se mai află nimeni în spatele camerelor de luat vederi. Golul e în sfîrşit gol, sperăm noi, şi pentru asta chiar a meritat să ajutăm maşinile să învingă, să aducem maşinile, în locul omului, la putere. Am văzut şi am arătat (de-monstrat) totul şi cîteva chestii în plus. Obiectul uman şi-a luat, pînă la greaţă, revanşa. Pare a nu mai avea nimic în plus de arătat, nici o alteritate neconsumată: umanul pare epuizat, consumat. Aşa că de-aia am ajuns, astăzi, să ne privim, să ne spionăm „civil”, imanent, în circuit închis, intestinal, între noi: să ne holbăm, cu ochii ecran („ochiul este în lucruri”: Gilles Deleuze), unii la (ca) alţii.

Cu o precizare însă: hipersubiectivarea semiotică, exhibiţionist-narcisică, a subiectum-ului postmodern se face, însă, din postura istorică genealogică, inclusă, atavizată a subiectus-ului modern: ne re-subiectivăm, dar ca obiecte („ale cunoaşterii” care ne-a modernizat), din stadiul, poziţia, situaţia (ontologic-istorică) de obiecte. Colmatăm media cu semnele interiorităţii noastre isteric exteriorizate. Astfel încît se poate, într-adevăr, spune că golul, că „mormîntul gol” al divinităţii ucise dar neîngropate s-a mutat de pe latura „divinului” tehnologic pe acea a subiect-obiectului uman. În genealogia subiectului postmodern se ascunde însă stadiul său ineliminabil şi ireversibil de obiect. Golul e azi aici. Noi sîntem azi golul. Golul nu mai e „dincolo”, ci, ipostaziat tehnologic ca „interfaţă”, între. Supraproducţia de semne ale umanului, hipersemiotizarea indiferentă, banalizată, trivializată din cadrul societăţilor liberal-democratice contemporane evacuează, dintr-un gol în altul, omenescul.

(Va urma.)