Subiectul sublim

Intro
"... golul din care ne privesc camerele..." - "Informația este o cunoaștere lipsită de pasiune, care înlocuiește subiectum-ul modern ca temei al înțelegerii." - "... dependența ia locul pasiunii..." - "Marnix de Nijs is a Rotterdam based artist who explores the dynamic clash between bodies, machines and other media."

Citatele de mai sus sînt extrase, primele trei, din cartea Antropomorfina (Curtea Veche, 2005) a lui Călin-Andrei Mihăilescu, profesor de literatură comparată, teorie critică etc. la Universitatea Western Ontario din London (Canada), în vreme ce ultimul constituie autoprezentarea de frunte (front-page), altfel spus autoportretul verbal al unui artist contemporan.

O chestiune de metodă: privirea epistemică
Am reținut primele trei citate (la ultimul mă voi referi ceva mai tîrziu) tocmai pentru că nu fac parte din niște texte de analiză propriu-zis media, ci reprezintă, în contextul lor de baștină, niște ținte tematice colaterale, niște referenți-suport, de sprijinire și canalizare pro domo a unor analize critice. Tematizarea epistemologică frontală, face-à-face--ul revelatoriu cu un (predecupat) "obiect al cunoașterii", "focusarea" primordializatoare poate constitui - și chiar constituie, cel mai adesea -, ca schemă structurală amoros-belicoasă, o capcană a cunoașterii: hiperbolizarea intențional-fenomenologică, mai mult sau mai puțin speculară și speculativă, foto-grafierea și însăși ipostazierea obiectivant-obiectualizantă, "înrămarea", cu "punerea între paranteze" a "simezei", "panotării", selecției și "expunerii", altfel spus a contextului (complexului) muzeal-expozițional instituționalizat al cunoașterii ("turism" cognitiv"), a obiectului de cunoscut (supus, cu alte cuvinte, operațiunii cratice de cunoaștere) creează niște condiții artificiale de laborator nemărturisit experimental care îi pun pe atleții campioni ai cunoașterii în postura banalizată, trivială de supertelespectatori manipulați imanent, inerent de obiectul astfel hipersemiotizat, devenit semn manipulabil, rupt, extras, prelevat din realitatea sa nu atît semantică, ci ambientală, contextuală, de flux in-discret. Chiar și analizele mele asupra așa-numitului "fenomen media", suprafenomenalizarea ca atare a respectivului "fenomen natural" mă expune, insidios, în mod aprioric, pericolului facil al unei hipermanipulabilități reciproc elective, vrăjite, autoîncîntate de "celălalt". Iată de ce am preferat să preiau niște simple aluzii indirecte la "media", să pornesc de la niște obiective periferice (oximoron!) din cîmpul focului rece, deja catodic-plasmatic, al privirii cunoscătoare, supunîndu-le unui test de recentralizare. Primul obiect al unei gîndiri critice trebuie să fie gîndirea însăși: gîndirea întoarsă permanent împotriva criticii; gîndirea, ca umbră de rezervă, de virtualitate a criticii.

(Ni s-ar putea replica însă, imediat: situația, postura mai precis, de "telespectator" al cunoașterii nu este naturală, nu satisface, altfel spus, condiția de "naturalitate" a poziționării în cadrul interacțiunii cognitive? Ba da, dar tocmai aici e problema: problema artificialității posturii "naturale". Dar asupra acestui aspect merită să revin.)

"Să nu mă cunoști!"
"Golul din care ne privesc camerele" este cel al divinității, al spiritului etc., astăzi evacuate, "secularizate". Metafizica, devenită simț comun, schemă de percepție-înțelegere-acțiune, a creat, cultivat, întreținut acest "gol", în primul rînd prin posibilitatea lui infinită, indefinit repetabilă și indiferent, deci repetitiv saturabilă ca suprasolidificare și "ipostaziere" a zonei superior-extramundane a "existentului". Banalizată, mai întîi "secularizată" ideologic și afectiv, iar azi tehnologizată inframaterial (în curs de totală imanentizare), zona superior-extramundană ("capul" supercalificat din afara "trunchiului" dominînd din exterior o corporalitate la rîndu-i exclusă, descalificată însă, încît trebuie să ne întrebăm în ce a constat, pînă la urmă, din Antichitate necontenit, direct, pînă în modernitate, corpul propriu-zis al istoriei, din moment ce din afară ne autoexcludeam, punitiv, în afară, părelnica "ierarhie ontologică", sau "lanț al ființei", lumea ca atare apărînd mai curînd ca o zonă-tampon, amenajată și întreținută doar pentru a se evita "ciocnirea" cosmică a "civilizațiilor": lumea ca teritoriu al medialității deja triumfătoare), "înaltul" întotdeauna "Prea-Înalt", cerul "cerurilor", super- și supra-"lumea" în care se concentra, autoghetoizant, lumea figurează, delimitează azi "golul din care ne privesc camerele".

Această zonă nu figurează doar locul, "democratic" azi disponibil, al preeminenței infinit, repetitiv, automat-compulsiv ("mașinile" ne-au preluat astăzi "inconștientul", ca "memorie externă" secretizată) "ucise", dar, conform lui Nietzsche, neîngropate (de unde și postmodernitatea ca doliu nerezolvat, ca sindrom posttraumatic fără traumatism, cum l-am numit în alt loc), "mormîntul gol" al înseși posibilității revelației. Nu divinitatea lipsește, nu de divin este goală, golită, în primul rînd, azi, lumea ucisă dar neîngropată a modernității intrate, pe post de ritual de îngropăciune-veșnică pomenire, în "post" de sine (de la autofalogocentrismul derridian, ispitit astăzi, conform aceluiași autor - azi pe deplin spectralizat -, de nebunia "autoimunității"). Supra-semnul ei îi semnalează, desigur, mormîntul disponibil, necesarmente - și, azi, tehnologic automatizat - dezertat întru o nomadică, deșertică, pustiitoare, imediat și necontenit repetată și, de asemenea, proliferantă nano-reÎnviere. Resuscităm divinul gol ("mesianicitate fără mesianism", Derrida) prin privirile și participația noastră. Îl informăm. Apofatic sînt posibile și funcționează, azi, "media".

Omul, beneficiarul "morții lui Dumnezeu", lipsește, ascunzîndu-se după semnele sale. Anticipînd, din subiect-obiect al privirii, el a trecut astăzi într-o "dead zone", devenind mai curînd mediul de viteză al unei priviri automatizate, mașinic personalizate. Secularizată, schema aceasta a fost trecută însă esențial, a fost operaționalizată spațial, la începuturile fazei de efectivitate (industrială), de actualizare a modernității, adică la sfîrșitul secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea (cînd industrializarea a însemnat și industrializarea înseși ideii de modernitate, cînd modernitatea a început să fie produsă și propusă la scară de masă, ieșind din capete și trecînd, minuscul sau grandios, în fapte), ca asimetrie a privirii goale asupra preaplinului vieții denudate, supraexpuse (pînă la voalare), producătoare de putere-cunoaștere și, imanent, prin propriile-i forțe, de supunere (ofertă de aservire), prin "soluția universală", prin revelatorul Panopticon-ului imaginat, cu justificată jubilație, de către Jeremy Bentham, părintele hoardei utilitariste victorioase.

În turnul central (monument de sine al golului) privirii poate să nu fie nimeni, de la "centru" să nu exercite nimeni operațiunea productivă a privirii cunoscătoare, vederea, să nu supravegheze și să nu ne supună nimeni cunoașterii aducătoare, ca plusvaloare suplementară, ca "originarizare a secundarului", de putere, preciza filosoful. Expus microscopic-televizual între cele două rînduri de ferestre-ecran, care arhitecturalizau decisiv libidoul epistemic, decupîndu-se ca niște umbre chinezești, negativ pertinent în pozitivul "luminii naturale" (a rațiunii mai întîi nocturn luminiscente, apoi public luministe, a Rațiunii), viul uman interiorizează moral și spiritual, kantian chiar, supravegherea, împlinind alternativ imperativul delfic: "Cunoaște-te pe tine însuți!", conform însă adausului tîrziu supraetic, levinasian: "ca pe un altul", "ca și cum tu însuți ai fi un altul" (Ricoeur: "soi-même comme un autre: alteritatea inclusă și stăpînită prin "memitate").

Afirmarea subiectului de masă
Încet, încet însă, din disperare și neputință (stresul modernității), viul uman nu numai că a preluat exercitatea puterii, circularizînd-o imanent și dispensînd puterea de "războaie civile" (adică, într-o primă fază, aparent de epuizare, toate fascismele și totalitarismele cu adeziune din partea "societății civile", alt deziderat, altă utopie luministă). Prin supracompensare, azi, el a ajuns la dorința de spectacol, adică de "separație inclusă" (Guy Debord): viul distant, asimetric supravegheat și productiv "cunoscut" de-a lungul (scurt) al modernității, își ia azi o ciudată revanșă, inundînd narcisic (după ce a fost obligat cu de-a sila să se autocunoască în beneficii străine) cu semnele sale autooferite "ochiul puterii", în speranța, poate, nemărturisită, de a-l orbi, de a-l "ecrana" definitiv prin exibare și exhibiționism. Viața se "denundează" azi, supracompensatoriu, singură, încercînd beatificarea infernului carceral, transformarea lui într-un paradis hedonist potmetafizic. "Individualism de masă", cum l-a numit recent recent autorul Erei vidului, Gilles Lipovetsky (în Les temps hypermodernes, Paris, Grasset, 2004).

Din oboseală, din epuizare, din saturație de atîta arătare umană, de atîta semiotizare a vieții, azi chiar că, probabil - sperăm noi -, nu se mai află nimeni în spatele camerelor de luat vederi. Golul e în sfîrșit gol, sperăm noi, și pentru asta chiar a meritat să ajutăm mașinile să învingă, să aducem mașinile, în locul omului, la putere. Am văzut și am arătat (de-monstrat) totul și cîteva chestii în plus. Obiectul uman și-a luat, pînă la greață, revanșa. Pare a nu mai avea nimic în plus de arătat, nici o alteritate neconsumată: umanul pare epuizat, consumat. Așa că de-aia am ajuns, astăzi, să ne privim, să ne spionăm "civil", imanent, în circuit închis, intestinal, între noi: să ne holbăm, cu ochii ecran ("ochiul este în lucruri": Gilles Deleuze), unii la (ca) alții.

Cu o precizare însă: hipersubiectivarea semiotică, exhibiționist-narcisică, a subiectum-ului postmodern se face, însă, din postura istorică genealogică, inclusă, atavizată a subiectus-ului modern: ne re-subiectivăm, dar ca obiecte ("ale cunoașterii" care ne-a modernizat), din stadiul, poziția, situația (ontologic-istorică) de obiecte. Colmatăm media cu semnele interiorității noastre isteric exteriorizate. Astfel încît se poate, într-adevăr, spune că golul, că "mormîntul gol" al divinității ucise dar neîngropate s-a mutat de pe latura "divinului" tehnologic pe acea a subiect-obiectului uman. În genealogia subiectului postmodern se ascunde însă stadiul său ineliminabil și ireversibil de obiect. Golul e azi aici. Noi sîntem azi golul. Golul nu mai e "dincolo", ci, ipostaziat tehnologic ca "interfață", între. Supraproducția de semne ale umanului, hipersemiotizarea indiferentă, banalizată, trivializată din cadrul societăților liberal-democratice contemporane evacuează, dintr-un gol în altul, omenescul.

(Va urma.)