Fără nici o lacrimă

Fără nici o lacrimă

Femeia a ieşit la poartă, s-a uitat în lungul uliţei şi a oftat lung. Şi-a aranjat broboada mai bine sub bărbie şi a rămas nemişcată, privind departe, în gol, şi gîndindu-se la ale ei. Era cald, soarele încingea de deasupra şi undeva spre gîrlă se auzeau nişte gîşte. Nici ţipenie prin curţi. Femeia, scundă, slabă, arsă de soare şi desculţă, părea o nălucă de praf galben-verzui. Ieşea la poartă de vreo 30 de ani, zi de zi, la amiază şi spre seară apoi, uitîndu-se lung încolo, spre dealurile din marginea satului, pe unde cobora drumul dinspre oraş. Treceau anotimpurile, venea apa mare în cîte un an, ningea uneori în aprilie, iar ea era tot acolo, chip nemişcat pe care puteai deja să-i numeri ridurile şi speranţele pe care nu le mai avea. Stătea cam o jumătate de oră în poartă, apoi se desprindea brusc de stîlpul acesteia, de parcă ar fi plutit, se întorcea la ale ei în curte, rîdea, se înfuria, striga după nepoţi, dădea la animale, continua să trăiască şi să aştepte. Nici nu mai ştia prea bine dacă într-adevăr aşteaptă, sau ritualul acesta întreg îi devenise familiar precum somnul, băutul apei sau mîncatul. Dar ieşea la poartă şi se uita în lungul uliţei cu o frecvenţă aşa de exactă, încît vecinii ştiau cît e ceasul doar văzînd-o acolo.

Se întîmplase totul foarte repede, în 1939. Vara trecuse, începuse culesul perelor, strugurii stăteau şi ei să se coacă. Totul era aranjat deja, Gheorghe urma să o ia de nevastă la jumătatea lui octombrie. Era cu unsprezece ani mai mare decît ea, ea doar o copila de 17 ani, nu ştia ce înseamnă să te măriţi, nu-l cunoştea prea bine pe viitorul ei bărbat şi era un pic speriată. La nuntă a stat cuminte rîzînd la toată lumea, chiar dacă nu înţelegea mai nimic. S-a mutat cu Gheorghe, mai spre gîrlă, îşi privea mama plîngînd şi-i promitea ca oricum va veni zi de zi să o vadă. Cînd a dat prima ninsoare, Gheorghe a coborît cu oile lor, vreo douăzeci, de la munte, le-a băgat în spate, sub şură, şi a scos prima cană cu vin, să-l încerce. A doua zi i-a venit ordinul şi după încă o săptămînă a plecat.

Prima scrisoare de la el i-a venit în aprilie. Trimisese deja oile la deal, cu ciobanii, şi era însărcinată în luna a şasea. Gheorghe era undeva dincolo de Chişinău, la genişti. Scăpase din iarnă fără degerături şi îi spunea să facă botez mare cînd o fi vremea. Ion se născuse la sfîrşitul lui iulie şi odată cu el mai venise o scrisoare. Anunţa că se dăduse o permisie şi urma să sosească acasă bărbatul ei. Şi a venit după trei zile. Mai slăbise parcă şi era cumva îmbătrînit. Încă nu luptase pe front, dar tocmai asta îl măcina. A stat acasă patru zile, şi-a văzut feciorul şi, la două luni după ce s-a întors la unitate, a aflat că muierea lui rămăsese iar grea.

Cînd Tamara s-a născut, în sat nu se mai ştia nimic de tatăl ei de jumătate de an. Şi au mai trecut încă doi pînă cînd, într-o seară, s-au trezit cu el în poartă, slab, negru şi înfometat, dar sănătos. Fusese prizonier la ruşi şi evadase de undeva de prin Estonia. A sta acasă o lună, pînă cînd, într-o dimineaţă, jandarmul satului l-a anunţat că trebuie să meargă la comenduirea de judeţ, să fie reîncorporat. Altfel îl arestau de dezertor. A plecat ştiind deja că al treilea copil e pe drum. În poartă, muierea l-a ţinut de braţ şi, în gînd, s-a rugat să-l vadă înapoi întreg. A stat apoi acolo, lîngă stîlp, uitîndu-se în lungul uliţei după el.
Scrisorile au venit apoi cînd şi cînd, anunţînd-o pe unde trecea omul ei, prin Europa. Se terminase deja războiul cînd a sosit ultima. Gheorghe era în munţii Tatra, fusese demobilizat şi urma să se întoarcă acasă. În noaptea aceea, femeia a plîns prima oară în ultimii şase ani, de cînd îi plecase bărbatul la război.

L-a aşteptat două luni, ieşind la poartă la prînz şi spre seară şi privind uliţa în lungul ei şi a tot întrebat cît de departe e Tatra asta, de nu mai vine odată bărbatul ei. În august, i-a venit telegrama : era îngropat lîngă Sopron, călcase pe o mină rătăcită undeva, în Ungaria. Venea spre casă. N-a crezut. Pur şi simplu. De aia l-a tot aşteptat apoi, treizeci de ani, la poartă. Ion s-a făcut mare, are copii, la fel şi Tamara şi Gheorghiţă. Ea îşi aranjează nodul broboadei sub bărbie şi nici măcar nu mai plînge.