Vă invităm la o poveste cu Mihaela Rădescu, actriță a Teatrului Mic și Foarte Mic, o împătimită de teatru, care poate fi întâlnită și în spectacole ale teatrelor independente (Centrul de Teatru Educațional Replika, unteatru în acest moment, dar și Green Hours în multe momente). A jucat alături de mari actori, în montări reprezentative, semnate de importanți regizori. Teatrul a fost și este marele ei vis. Un vis împlinit.
Tamara Constantinescu: Mihaela, anul acesta vei împlini o vârstă, să îi spunem - a deplinei maturităṭi, atât ca om, cât ṣi ca artist. Nu voi folosi, ca primă întrebare, acel ṣablon: "de ce ai ales teatrul... etc", pentru că eu ṣtiu că asta ṭi-ai dorit dintotdeauna. Te voi ruga să priveṣti în urmă ṣi să te gândeṣti, acum, după atâṭia ani în care ai slujit scena, a existat vreun singur moment în care să ai senzaṭia că poate nu ăsta era drumul?
Mihaela Rădescu: Am intrat la Facultatea de Teatru la a treia încercare. A treia. Și dacă n-aș fi reușit atunci, aș mai fi încercat încă o dată și încă o dată. Am avut niște părinți minunați. M-au susținut, m-au sprijinit. Și nu pentru că aș fi avut cine știe ce argument. Pur și simplu pentru că ăsta era visul meu. Nu mă imaginam făcând altceva. Și așa am simțit toată tinerețea mea. Ei bine, m-am maturizat, totuși, și da, în ultimii ani m-am gândit de multe ori că poate mi-ar fi fost mai potrivit un alt drum. Uite, sunt sigură că aș fi fost un medic foarte bun. Chiar, foarte serios. Data viitoare dau la medicină.
T.C.: Ha, ha, ha... Medicina mi-ar fi plăcut ṣi mie, dar mă împiedicau chimia ṣi fizica. Spui uneori că eṣti timidă, că nu ai deplină încredere în tine. Cum percepi tu această timiditate, această neîncredere, pentru că nu se văd? Cum le învingi?
M.R.: Dar sunt timidă. Nu sunt deloc în confort în locuri noi, cu oameni noi. Mă înroșesc, tac, mă așez la capăt de rînd, nu pe locul din mijloc. Așa sunt. Tu spui că nu se vede. Păi, am lucrat la asta. Am învățat să-mi controlez nesiguranțele, să-mi gestionez emoțiile, meseria noastră se ocupă și cu asta, chiar sunt o persoană sociabilă acum, și totuși, nu înseamnă că m-am vindecat.
Și cu scena e la fel. Durează până capăt încredere și apoi relaxare. Am nevoie să mi se arate încredere. Cine mă ajută în autoterapia asta e publicul. Spectacolele participative, cele care lasă loc de dialog spontan cu publicul, m-au ajutat cel mai mult.
T.C.: Ai absolvit Institutul de Teatru "Szentgyorgy Istvan" din Târgu Mureș, ṣi încă din studenṭie ai jucat pe scena Teatrului Naṭional. Ai debutat cu personajul Nuți din Milionarul sărac de Tudor Popescu, în regia lui Kincses Elemer. Hai să vorbim despre regizorii târgmureṣeni, despre Dan Alecsandrescu, despre Kincses, despre Eugen Mercus, care deṣi venea atunci de la Braṣov, aparṭinea ṣi el într-o oarecare măsură acelui teatru. Lucrând cu ei, cum te-au ajutat să evoluezi, ce ai învăṭat de la ei, ca tânără actriṭă?
M.R.: Eram în anul II când regizorul Kincses Elemer a optat pentru distribuirea mea și a colegului meu Dorin Andone, în spectacolul Milionarul sărac de Tudor Popescu. Profesoara noastră, Adriana Piteșteanu și-a dat acordul, și... gata debutul. Trebuie să fi fost foarte fericită, jucam pe scena Teatrului Național, dar nu-mi mai aduc aminte detalii, pentru că, sincer, pentru mine a rămas mai puternică întâmplarea de a-l cunoște pe actorul Vlad Rădescu, care juca rolul milițianului, și care acum e soțul meu. De 36 de ani.
Cu Elemer am colaborat mai apoi și la spectacolul Bădăranii de C. Goldoni
Dan Alecsandrescu? CV-ul meu e mai bogat și datorită domnului Alecsandrescu. A fost regizorul care a avut mare încredere în mine când eram la început de drum. Am lucrat mult cu domnia sa. Dostoievski, Blaga, Strinberg, Caragiale, Magnier, George Genoiu. Niciunul dintre aceste spectacole nu a intrat la categoria spectacol - eveniment, dar fiecare în parte avea calitatea lucrului bine făcut. Domnu' Dan, cum îi spuneam, era un povestitor iscusit, cu mult farmec. Și pe scenă și în afara ei. Pătimaș în indicații și foarte precis în construcția întregului. Ținea la actori. De multe ori își alegea textele cu gândul la ei. Textul cutare pentru actorul sau actrița cutare. Am fost "cutare" și eu, de vreo șase ori, și îi mulțumesc.
Cu domnul Eugen Mercus am colaborat la trei spectacole. Domnul Mercus venea din Brașov. fusese directorul și era regizorul Teatrului Dramatic din Brașov. Teatrul în care, liceancă fiind, intram pe furiș să văd repetiții, teatrul în care mi-am crescut visele. Știi foarte bine despre ce vorbesc, Tamara, pentru că, uite, spun, noi două de-atunci ne cunoaștem. Și invitația de a răspunde la acest interviu e cu atât mai plină de emoții.
T.C.: Da, aṣa este. Ne furiṣam amandouă să "furăm meserie", să ne însufleṭim cu respiraṭia scenică a marilor actori ai Dramaticului braṣovean ṣi cu ai altor MARI, care veneau în turnee. Vedeam foarte multe spectacole, drame, comedii... aproape tot.
Acum tu unde te regăseṣti, în dramă sau în comedie, pentru că ai jucat în ambele...
M.R.: O, eu nu fac diferență. Și nu am o preferință.
T.C.: Cum te apropii de personaj, cum te împrieteneṣti cu el?
M.R.: Cu timiditate. Cu nesiguranță. Am nevoie de timp. Povestesc mult cu personajele mele. Caut să regăsesc ceva din ele, din caracterul, din experiența, din obiceiurile lor, să conțin ceva ce le aparține. Și de aici, drumul începe să dezvăluie marcaje. Ca pe munte. Nu reușesc întotdeauna să găsesc traseul cel mai bun spre vârf. Câteodată mă rătăcesc. Uneori ascensiunea e simplă, asemeni unei drumeții de duminică, alteori e o escaladare dificilă. Și nu cred că greșesc făcând o astfel de analogie. La fel cum un alpinist își propune să cucerească o culme, actorul, se antrenează, se documentează, trudește, se consumă, se autodepășește, riscă, se dedică, speră, cade, se ridică. Și mai cred că vârfurile înalte se cuceresc mai ușor în echipă, cu o călăuză iscusită și cu noroc de vreme bună. Prin urmare, la fel și la noi, la actori. Contează echipa, regizorul, textul, contextul.
Cazurile fericite, și au fost câteva, sunt cele în care simt, de la prima lectură, că potriveala e mănușă. În sensul în care am certitudinea că-i cunosc fiecare gest, gând, reacție. Că face parte din familia mea. Și e o rudă dulce. Îmi aduc aminte de Maria din Ca pe tine însuți, de Maria Manolescu Borṣa sau Heather din Piesă cu repetiții, de Martin Crimp sau Harper din Îngeri în America, de Tony Kushner.
T.C.: Ai jucat-o pe Anca din Năpasta lui Caragiale, pe Maria din Neînṭelegerea lui Camus, dar ṣi pe Catarina din Îmblânzirea scorpiei de W. Shakespeare, ca să amintesc doar câteva dintre personajele pe care le-ai figurat scenic, atât dramă cât ṣi comedie. Din tot ce ai jucat pe scena Naṭionalului din Târgu Mureṣ, care a fost rolul sau rolurile cele mai apropiate de sufletul tău? Care ṭi-au adus mai multe satisfacții?
M.R.: Eu am fost o norocoasă, recunosc. Abia terminasem școala, am intrat în teatru și am jucat rol după rol.
Cu Anca din Năpasta a fost așa. Spectacolul avusese premiera. A fost apreciat de critică, era un spectacol foarte bun. Ion Fiscuteanu, Ion Săsăran, Constantin Cicort și Monica Ristea, colega și prietena mea, excelentă. Monica a jucat câteva reprezentații dar, pentru că aștepta un bebe, s-a întâmplat ca eu să fiu cea care o înlocuiește. Cred că am avut vreo cinci repetiții. N-a fost ușor deloc. Cel mai tare mă presa responsabilitatea pe care o simțeam. Groaza de a nu încurca, de a nu greși, de a nu strica ceva ce era atât de bine făcut. Dureros de stresant. Dar a trecut cu bine. A fost prima lecție a înlocuirilor rapide. Situații care consumă enorm orice actor, știi despre ce vorbesc.
Anna Egorovna din Smerita, dramatizare după nuvela lui F.M. Dostoievski, Heather din Piesă cu repetiții de Martin Crimp, Jaquelin din O dragoste de milioane de Claude Maniet, Soldățelul din Soldățelul de plumb de Sacha Lichy, muzica - Dumitru Capoianu, Crysis din Satyricon și personajele din Trupa pe butoaie - farse populare medievale de Jean Variot.
Heather, spre exemplu, pur și simplu mi-a plăcut. Mi-a plăcut de ea. Genul de personaj pe care-l simți că respiră altfel, inima îi bate mai repede, are privirea curată, nu se încruntă, se miră, zâmbește, duce cu el o inocență reală. Foarte frumos și textul. Îmi place enorm și astăzi. În plus, am lucrat cu o echipă foarte tare, toți trei erau la început de drum. Theodor-Cristian Popescu - regizor, Andu Dumitrescu - scenograf și Florin Fieroiu - coregraf. Cu toți trei m-am reîntâlnit peste ani, în diferite proiecte. Aș lucra oricând cu ei.
Jaquelin era foarte haioasă. Am simpatizat-o tare. Cu ea am avut libertatea să inventez mult. Știi, când copiii se joacă și fac ca toate visele, adulții le fac observație - "Nu vă mai prostiți, copii!" - zic ei. Ei bine, cu personajul ăsta, m-am prostit. A fost o bucurie.
Soldățelul de plumb era un spectacol pentru copii, un muzical. Și mie îmi place să cânt.
Satyricon și Trupa pe butoaie, cu personajele lor cu tot, înseamnă perioada Frunză. Și toată această perioadă a însemnat o etapă apropiată de sufletul meu, cu mari satisfacții și, de fapt, cel mai important lucru care mi s-a întâmplat la Târgu Mureș, profesional vorbind.
T.C.: Și cele care ṭi-au pus probleme? Dacă a fost vreunul?
M.R.: Catarina din Îmblânzirea scorpiei, de W. Shakespeare. N-a ieșit, n-a fost bine, n-am fost Catarina.
T.C.: A venit anul 1989 ṣi în vieṭile noastre au apărut schimbări. La fel ṣi în lumea teatrului. A existat o imensă deschidere spre Europa, teatrele se întreceau în montări care mai de care mai spectaculoase, cu care să participe la festivaluri internaṭionale, ṣi în mare parte au reuṣit. A dispărut cenzura ṣi piesele comuniste, am scăpat de "comisia ideologică".... Ȋn viaṭa ta de actriṭă ce s-a schimbat? Care a fost rolul care a marcat "libertatea", pentru tine?
M.R.: Smerita după F.M. Dostoievski a avut premiera în martie 1990. Primul spectacol repetat și jucat în libertate, așa cum zici. Un asemenea titlu nu ar fi putut fi o opțiune în vreun teatru înainte de `89. Și mai mult decât atât, în finalul spectacolului, Anna Egorovna, personajul meu, rostea Tatăl nostru. A fost opțiunea regizorului. S-a întâmplat să simt respirația publicului la unison. O singură inspirație, când începea rugăciunea, și apoi liniște. Și apoi expirația într-un suflu. Tulburător!
T.C.: Aṣa este, în acei ani, spectatorii îṣi redescopereau religiozitatea. Hai să vorbim despre Trupa pe butoaie ṣi succesul ei. Despre rolul regizorului Victor Ioan Frunză în traseul tău.
M.R.: Trupa pe butoaie nu a fost doar un spectacol, a fost un întreg proiect gândit împotriva formelor și tradițiilor consacrate, cu un concept clar de reconsiderare, reconstituire și restituire, reîntronare a fenomenului teatrului de stradă, pe de o parte, și repoziționarea relației cu publicul, pe de altă parte. Ne opream în piețe, montam butoaiele, ne îmbrăcam în costume, pornea muzica și se adunau în jurul nostru toți trecătorii. Unii rămâneau cu gura căscată, la propriu, alții intrau în dialog cu noi, alții ascultau nemișcați, alții stăteau cât stăteau și plecau. Unii se întorceau. Teatrul li se oferea. Oameni care nici că gândeau să vadă vreodată vreun spectacol de teatru, oameni care nu-și permiteau să intre într-un teatru, ne priveau fericiți și complici. Satisfacția noastră era uriașă. Erau două spectacole în același timp. Al nostru, pe scenă și al publicului, deopotrivă. Apoi plecam în alt oraș.
Victor gândise proiectul acesta cu niște ani în urmă, la Piatra Neamț. Și de-abia în '92, la Mureș, s-a împlinit total. Cinci farse medievale și Istoria comică a Magului Faust. Scenografia și costumele, Adriana Grand, muzica originală, live, Dorina Crișan Rusu. A fost o perioadă foarte frumoasă. Am muncit mult, eram toată ziua în Teatru, am repetet și în vacanță, la Sinaia, la Complexul Ceramica, unde s-a născut Opera Faust. A fost ca o tabără de creație sau ca o rezidență artistică de mare clasă. Doamne, ce vremuri frumoase! Am lucrat cu Victor și la Satyricon, Cel mai bun spectacol al anului 1995, la Gala UNITER, unde Dorina a compus muzica pentru o orchestră întreagă. Absolut superbă! Am lucrat cu Victor și la un recital de poezie, pe versurile poetului Lucian Blaga. Și în aceeași perioadă, am asistat la repetițiile lui, de la secția maghiară, la Cruciada copiilor, de Lucian Blaga, și la spectacolul de licență al studenților maghiari, Tom Paine, de Paul Foster. Eram vrăjiți. Toți din echipa lui eram vrăjiți. O perioadă intensă, din care n-au lipsit exercițiile de umor până la lacrimi, de candoare, de prietenie, de echipă adevărată.
Pentru mine, domnul Frunză a reprezentat prima mare întâlnire. Acea întâlnire. S-a ridicat ștacheta, s-au ridicat alte cortine.
M.R.: Nu mirajul capitalei m-a determinat să plec din Mureș. Eu nu am vrut să plec. Contextul m-a obligat. Am fost obligați. Of, nu-mi place să-mi amintesc acest episod.
Când se întâmplă lucruri bune, valoroase, remarcabile și clatini confortul, obiceiurile și interesele mediocrității, ce aberant, mediocritatea se activează și murdărește și calcă în bocanci tot. Așa s-a întâmplat și la Național. Prin urmare, am plecat. Ne-am rupt de teatru, nu de oraș, nu de prieteni. Monica Ristea, de exemplu, a rămas prietena noastră bună, până astăzi.
T.C.: Din anul 1995 eṣti actriṭă la Teatrul Mic ṣi la Foarte Mic. Și aici ai jucat mult, ṣi încă joci. Vorbeṣte despre trei personaje dragi ṭie, care crezi că te-au ajutat să te împlineṣti ca actriṭă, pe această scenă.
M.R.: Știu să răspund repede.
Susie Monahan. Am jucat alături de doamna Valeria Seciu, într-un text premiat cu premiul Pulizer, ṣi mă refer la Spirit, de Margaret Edson, spectacol regizat de doamna Cătălina Buzoianu.
Maria din Ca pe tine însuți, textul Mariei Manolescu Borṣa, montat de Radu Apostol.
Și rolurile din Anul dispărut. 1989, spectacolul Anei Mărgineanu și dramaturgia lui Peca Ștefan.
Roluri dragi, împrejurări dragi, oameni dragi. Întâlniri importante, excepționale pentru mine.
T.C.: Dar despre câṭiva regizori cu care ai lucrat în Teatrul Mic?
M.R.: Îndrăgostita din Lunile lumii, un scenariu de commedia dell'arte, gândit și regizat de Liana Ceterchi, a fost primul meu rol la Teatrul Mic. Îi sunt recunoscătoare Lianei și nu am cum să uit că a fost prima care mi-a întins o mână, invitându-mă să fac parte din distribuție, când de-abia intrasem în Teatru. Eram timidă, preaplină de emoțiile unui nou început. Am fost și în turneu, la Veneția, a fost un debut cu gondole, ca să zic așa.
Doamna Cătălina Buzoianu. I-am văzut spectacolele, am cunoscut-o, am jucat în două producții regizate de domnia-sa - Sonata fantomelor de A. Strinberg și Spirit de Margaret Edson. Rafinament, forță, vulnerabilitate, farmec, umor, strălucire, inteligență, curaj, blândețe, revoltă, generozitate, poezie, muzică. Așa era alcătuită, pentru mine, una dintre cele mai importante personalități ale teatrului românesc. Și eu am avut norocul să îi fiu în preajmă.
Claudio Colova, regizor italian, care a montat Hamlet, album de familie, pe texte de W. Shakespeare, H. Muller, R.M. Rilke. A fost, de fapt, o coproducție între Teatrul Mic și compania lui Claudio, Cooperativa Teatrale Dioniso din Palermo. O experiență cu totul specială. Spectacolul s-a dezvoltat în urma unui workshop, o perioadă de antrenare a concentrării, a simțurilor, a emoțiilor fiecăruia dintre noi. O perioadă de descoperiri. Un preambul, necesar pentru împlinirea spectacolului, condus de regizor cu multă implicare și atenție. Un fel de vrăjitor și Claudio. Din asta s-a născut un spectacol atipic pentru repertoriul de atunci al teatrului, dar foarte frumos. Decor și costume superbe, semnate de Andrew Walsh și Velica Panduru. S-a jucat de șase ori. Două reprezentații în București și patru la Palermo. Am stat două săptămâni în Sicilia. Un privilegiu! De la cafeaua de dimineață, băută în fața Catedralei, împreună cu colega și prietena mea, actrița Simona Popescu, de la înghețata din Mondello și peștele spadă gătit în piață, pînă la amestecul de clădiri vechi și noi, renovate sau prăbușite, Teatro Massimo și Biserica dezafectată, în care am jucat Hamlet-ul nostru. Cu succes! Apoi, ne-am întors acasă, apoi parte din decor a luat foc. Și gata. Sfârșit!
Nona Ciobanu. Nona ține mult la actorii cu care lucrează și o dată ce intri în echipa ei, cu siguranță, urmează un alt proiect și un alt proiect. Am colaborat cu Nona la patru spectacole. Cu mare plăcere îmi aduc aminte acum de Povestiri din Canterbury de Geoffrey Chaucer. Am inventat mult, am râs, am petrecut tare frumos.
Și Radu. Radu Apostol.
T.C.: Despre colegi? Mai tineri, mai în vârstă...
M.R.: Pentru mine a fost foarte important că am jucat alături de câțiva dintre actorii și actrițele care mi-au marcat copilăria și adolescența. Cum să nu fie, o, Doamne, am crescut cu ei, am învățat cu ei, am visat cu ei! Ce mai, mă uitam la ei ca la soare. Coca Bloos, Leopoldina Bălănuță, Valeria Seciu, Maria Ploae, Mitică Popescu, Dan Condurache, Gheorghe Visu. Astăzi nu mă mai întâlnesc cu domniile lor în teatru și pentru mine s-a pustiit un loc din suflet. Din când în când beau o cafea cu Coca sau vorbim la telefon, cel puțin câte 20 de minute. Avem o istorie, destul de lungă. Am cunoscut-o la Brașov. Era actrița Teatrului Dramatic. Eu eram în liceu, înainte de admitere. Am povestit mult cu ea despre monoloage, poezii, spectacole, de-ale teatrului. După vreo 12 ani am devenit colege la Teatrul Mic și am jucat împreună. Am jucat împreună la Green Hours, chiar la începuturile lui. Și sunt onorată să spun că suntem prietene.
Dar pentru că mă întrebi și de colegii mai tineri, scutur nostalgia și spun că la Teatrul Mic e o trupă foarte bună și dedicată. Mai tinerii mei colegi, mai tinerele mele colege sunt premianți și premiante în teatru și film, poartă toți și toate coronița bucuriei de a juca, a puterii de muncă, a seriozității și pasiunii pentru meserie.
T.C.: Lucrezi mult în teatrul independent, ce te-a orientat spre asta? Ai început cu Green Hours. După ce criterii acceptai să joci în acele spectacole, la început? Pentru că tu erai angajată ṣi într-un teatru de stat ṣi nu erai constrânsă de aspectul material.
M.R.: Green Hours, da. A fost odată ca niciodată. S-a născut un teatru într-un bar, într-un spațiu alternativ, underground, pentru că era underground. Nu era iubit felul ăsta de teatru. Nici de unii dintre colegi, nici de critici. Era un început și ca orice început era pus la îndoială. În timp, s-au reconsiderat părerile.
Coca Bloos, Maia Morgenstern, Dorina Crișan Rusu, Marius Stănescu, Dana Voicu, Tony Zaharia, Theo Herghelegiu și încă mulți alții au contribuit definitoriu la clădirea Teatrului Luni. Evident, alătur aici, stăruința, dorința și dăruirea lui Voicu Rădescu, patronul Teatrului Luni. Cumnatul meu care acum, poate, ne citește din ceruri...
Sunt mândră să spun că sunt o pionieră a fenomenului Green Hours. Aici s-au născut unele dintre cele mai iubite proiecte. Proiecte foarte personale. Alcool... Amar... Amor, alături de Dorina Crișan Rusu, compozitoare de muzică de teatru și o veritabilă parteneră de replică. Și o bună prietenă. (Dorina cântă cu îngerii de 16 ani. Nu-mi vine să cred!) Ne-au fost alături, regie și coregrafie, Florin Fieroiu, costume, Lia Manțoc. Azi mă... Ubu după Alfred Jarry, alături de Coca Bloos. Spectacol câștigător în cadrul Festivalului Humorror - Conex. Silicon Valley de Saviana Stănescu, regia Aristița Albăcan, care mi-a devenit și prietenă, Întoarcerea broaștei țestoase, Balaurul și altele și altele.
A fost o nevoie a mea de a mă exprima. N-am avut stare.
M.R.: A fost o necesitate, pur și simplu. Lucram împreună de vreo patru ani, cu Mihaela Michailov, cu Radu Apostol, chiar mai demult. Familia Offline a avut premiera în 2007. Un spectacol care vorbea despre copiii migrației. Un text emoționant scris de Micha, regizat de Radu, cu tot sufletul, așa cum el știe, și interpretat de nouă copii de la Școala 55, plus Vio (Viorel Cojanu) și cu mine. Eram cu ei pe scenă. Jucam cu ei. Vio, fratele mare, eu, bunicul. Nu ne-a fost ușor. Am avut parte de multe provocări din partea lor. Ne surprindeau. Imaginația noastră era permanent în block start. Ce exercițiu bun! E nevoie de multă atenție când joci cu copii. Am învățat și noi, multe de la ei.
Am făcut multe turnee, am jucat la Teatrul Foarte Mic și la Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Dar era nevoie de o umbrelă pentru toate proiectele noastre. Așa că în 2011 am înființat Asociația Culturală Replika. Numele de Replika a fost propunerea lui Viorel. S-au mai adunat apoi câteva spectacole în portofoliul nostru, prin urmare, se impunea să avem un spațiu. În vara lui 2014 l-am găsit, în 2015, în 13 februarie l-am deschis. Centrul de Teatru Educațional Replika!
T.C.: Ce vă propuneṭi cu ceea ce montaṭi aici? Spectacolele nu sunt strict educaṭionale, ci au ṣi succes la public.
M.R.: Aș vrea să numesc artiștii și artistele Replika: Mihaela Michailov, Gabi Albu, Elena Găgeanu, Silvana Negruțiu, Radu Apostol, Viorel Cojanu și cu mine. Alături avem câțiva tineri artiști voluntari: Luiza Mihăilescu, Denisa Neațu, Anna Aroș, Alex Gorghe, Bogdan Bogdănoiu. Și rămânem deschiși la această categorie. Misiunea noastră este de a produce și de a găzdui evenimente culturale de interes pentru categorii sociale vulnerabile, asigurând accesul gratuit. Așa cum spune Radu, motto-ul nostru, inspirat din Shakespeare, de Cursa de șoareci, pusă în scenă de Hamlet, este "An artistic mouse-trap for community issues".
Acum câteva săptămâni, în cadrul proiectului european interdisciplinar adresat persoanelor cu dizabilități, Festival of love, partenerii noștri din Spania, dintr-o eroare de tastare, cred, ne-au numit Centrul de Teatru Emoțional Replika. Despre asta este vorba.
M.R.: Radu. Ne știm de vreo douăzeci de ani. De doisprezece ani ne leagă o frumoasă prietenie umană și artistică. În 2010 am lucrat pentru prima oară împreună, la Teatrul Foarte Mic, Ca pe tine însuți, textul Mariei Manolescu Borșa, alături de Sandu Mihai Gruia, Viorel Cojanu și Bobo Burlăcianu, din trupa Fără zahăr, muzica live, iar Adi Cristea a semnat scenografia. Unul dintre cele mai dragi spectacole ale mele. Țin minte prima repetiție. Citisem piesa înaine și eram topită. La Teatru, pe masă, ne așteptau textele, în dreptul fiecărui text erau un creion și o radieră. La mijloc, cafele și ciocolată, iar dintr-o boxă se auzea vocea Ninei Simon. If you go away, as I know you must / There'll be nothing left in the world to trust.... Și Radu a început să ne povestească despre iarnă și frig, despre oamenii străzii, despre oraș, despre Doru și Georgiana (cei care au inspirat textul!), despre Zampano și Gelsomina, despre Crăciun, despre cabina telefonică, despre iubire, moarte și primăvară.
Cine a lucrat cu Radu știe că Radu povestește într-un fel anume, tumultos, bogat, emoționant, imaginează și inventează fără măsură, clocotește de energie, arde continuu. Cine a lucrat cu Radu mai știe cât de neobosit e și cât de pasionat e de tot ce face. Așa e Radu. Așa l-am cunoscut. Și apoi... Am lucrat împreună opt spectacole, lucrăm împreună la Replika, ne sfătuim, eu am mare încredere în observațiile lui, ne sprijinim. E un umăr de nădejde. Și da, întâlnirea cu Radu Apostol intră la categoria The Best.
M.R.: Îți mulțumesc pentru apreciere. Tu l-ai văzut la Festivalul de la Brăila, unde a fost și foarte bine primit de public. E un spectacol care pornește de la un caz real și devoalează apoi, asemeni unei radiografii, toate neajunsurile, deficiențele, slăbiciunile, erorile, neputințele sistemului educațional. Școala cu profesorii, elevii și părinții ei, relațiile complexe dintre toate cele trei părți. Rolul meu cuprinde vocea a șase profesori și a unui părinte. Șapte voci care intră în dialog, la vedere. Dincolo de faptul că din punct de vedere tehnic e foarte spectaculos, și aici e meritul lui Alex Bălă, pentru mine e și un exercițiu de actorie, de mobilitate interioară, de flexibilitate emoțională, de concentrare maximă, și aici e și meritul regizorului, Radu Apostol. Da, este un spectacol bun! Echipa lui a cucerit un vârf, cum ar veni. Textul e scris de Mihaela Michailov și Radu Apostol, în urma intervievării a zeci de cadre didactice. Scenografia, costumul - Gabi Albu, proiecții - Elena Găgeanu, versurile cântecelor - Bobi Dumitraș.
Prin urmare, am fost invitați la câteva festivaluri, în țară. În vara lui 2020 trebuia să plecăm la Edinburgh Festival Fringe. Zece reprezentații timp de zece zile, dar s-a anulat totul, evident, din cauza pandemiei. Însă, datorită colegilor Viorel Cojanu și Mihaela Michailov, foarte pricepuți în a scrie proiecte, suntem câștigătorii unui grant european, în care suntem parteneri cu două echipe de teatru din Grecia și Portugalia. Proiectul constă în prezentarea a trei variante ale textului Limite, trei spectacole diferite. O montare va fi în Grecia, montare exclusiv grecească, a doua, la Lisabona, unde Radu și Mihaela vor lucra cu o actriță portugheză și spectacolul nostru, spectacolul mamă, ca să zic așa. Vom avea și câteva reprezentații, ale noastre, în această toamnă, la Atena și Kalamata și, de asemenea, în primăvara anului următor, la Lisabona, urmând ca apoi, în încheierea proiectului, să se desfășoare, la Replika, o săptămână întreagă, un adevărat Festival Limite.
M.R.: Nu. Ceva special, nu. Am însă amintiri foarte frumoase și tandre legate de spectacolul Confesiunile unui câine, dramatizare după Peter Mayle. L-am jucat aproape șapte ani. În teatre, în baruri, în biblioteci, în școli, în aer liber. Spectatorii pe care i-am avut, indiferent de vârstă, au reacționat la unison. S-au înduioșat ori s-au întristat la fel, toți au râs sau au lăcrimat la fel. Povestea de viață a unui câine abandonat a emoționat deopotrivă, copii și maturi. Mesajul era, "adoptă un câine, tu ești șansa lui!". Și s-a întâmplat. Au fost câțiva, nu mulți, dar au fost spectatori care, știu sigur, după vizionarea spectacolului, au adoptat căței de la adăposturi. Chiar și pentru atât, a meritat. În plus, am cunoscut oameni inimoși, devotați, cu care am colaborat în proiecte dedicate salvării animalelor comunitare. Red Panda, Vier Pfoten, Animal Society.
M.R.: Încuiați rămâne spectacolul pandemiei. Piesa, scrisă de Maria Manolescu Borșa, cu care am avut bucuria să mă reîntâlnesc la lucru, după zece ani, a fost scrisă în cadrul unui proiect Replika.
Leta Popescu, tânără regizoare, cu importante realizări profesionale, deja, a propus un joc inedit. Am mers pe mâna ei, împreună cu Silvana Negruțiu, Viorel Cojanu și Andrei Raicu, el ne-a asigurat spațiul sonor, cu Gabi Albu, costumele și Andreea Lăcătuș, la cameră. Spectacolul a ieșit într-o perioadă în care frica era dominantă. Dar și creativitatea, cred, și-a dat măsura. E plăcut să lucrezi cu Leta. Are mult farmec, mult umor, are neliniștea artistului care își pune întrebări reale, scormonește și te ia partener egal, în căutările ei. Încuiați a pornit ca un spectacol de teatru și s-a dezvoltat într-un spectacol-film. A fost difuzat online (căci unde în altă parte?) și a dovedit că artiștii au resurse de adaptabilitate, iar mesajele lor pot avea impact indiferent de vremuri.
T.C.: Pentru că în spectacol este vorba despre o familie, aṣ vrea să părăsim puṭin lumea scenei ṣi să vorbim despre familia ta de acasă, Familia Rădescu. Cum te-ai descrie ca soṭie? Cine ṣi când are ultimul cuvânt?
M.R.: Cum m-aș descrie ca soție? Nu sunt perfectă. Dar am un soț aproape perfect. Iar în ceea ce privește "ultimul cuvânt", facem cu rândul. Funcționează excepțional de 36 de ani.
T.C.: Pe scenă cum vă înṭelegeṭi?
M.R.: Pe scenă ne-am cunoscut. Dar nu pot să-ți răspund la întrebare, pentru că n-am jucat multe spectacole împreună. Am avut posibilitatea să alegem să nu fim în aceeași distribuție, pentru că acasă aveam un bebe. O bebe, mai exact. Am jucat cu rândul. Noi am ales așa și cred că am făcut bine. Mihaela mică a făcut primii pași cu tatăl ei, pentru că mama ei era plecată în turneu, de exemplu.
T.C.: Fiica voastră, Mihaela, a jucat alături de voi de când era mică... ṣi totuṣi este arhitect. De ce? Nu a atras-o scena?
M.R.: Da, a jucat. În Trupa pe butoaie. Copiii Trupei, copiii actorilor, jucau toți. Erau tare dulci. Fie cîntau în corul îngerașilor, fie băteau gongul și anunțau titlul farsei, ce urma să se joace. Precum într-o trupă ambulantă, la mijlocul secolului al XV-lea. Mihaela noastră bătea gongul. Tare ar fi vrut la cor, dar... n-au funcționat pilele.
Opțiunea cu arhitectura a fost foarte clară. Asta și-a dorit. Asta face.
Dar este cel mai bun critic al meu și eu am mare încredere în observațiile ei.
T.C.: Privind din afară, eṣti o persoană total realizată. Și totuṣi, este ceva ce îṭi lipseṣte? Dacă nu e un secret pe care nu vrei să îl dezvălui... Visele acelea din copilărie s-au împlinit, în cea mai mare parte a lor?
M.R.: Nu. Nu-mi lipsește nimic. Chiar nu-mi lipsește nimic. Mi-e ciudă că nu știu mai multe lucruri. Nu știu să cânt la pian, nu știu portugheză, nu am permis auto, n-am fost în Islanda.
În rest, chiar sunt ok.
T.C.: Dar vreun personaj pe care ṭi l-ai fi dorit ṣi nu l-ai avut, există?
M.R.: Nu. Sincer, nu.
T.C.: Ce nu îți place acum în teatrul românesc ṣi ai vrea să schimbi, dacă ai avea posibilitatea?
M.R.: Spun și eu ce se spune de mulți ani. Teatrul românesc trebuie reformat! De la cadrul legislativ, care trebuie să includă și o abordare justă a teatrului independent, până la decidenți cu viziune, cunoscători, specialiști, responsabili.
Iar noi, breasla, dacă am fi mai puțin înfumurați și mai puțin ipocriți, și dacă am avea și cultura indispensabilă, pentru a ne alege repere marcante și dacă am fi mai curioși, mai deschiși la ce se întâmplă lângă noi, cu semenii noștri, atenți la ce se întâmplă și mai departe de noi, cred că ne-ar fi mai bine.
Cred în echipe și nu în găști, cred în solidaritate, cred în asumare, în atitudine. Cred că teatru fără emoție nu există, cred că teatru fără îmi pasă, nu se poate.
TC: Ce îṭi propui pentru mai departe? Ceva planuri de viitor?
M.R.: Nu îmi propun nimic măreț. Am o relație bună cu viitorul apropiat, un calendar deja stabilit, și vreau să duc lucrurile la capăt. Spectacole, turnee, zile de filmare.
Este îngrijorător ce se întâmplă în lume și asta îmi ciuntește speranța.