Lavinia Lazăr: Ai absolvit la Universitatea Națională de Arte "George Enescu" din Iași, Facultatea de Teatru, specializarea Artele Spectacolului, apoi în cadrul aceleași universități, ai urmat și studiile masterale: Artele spectacolului teatral. De ce această opțiune?
Dani Popa: În timpul studiilor de licență, mentorii mei au fost Emil Coșeru și Tatiana Ionesi. În prezent, sunt la master, la clasa Antonellei Cornici și a Oanei Sandu. În cadrul ambelor programe de studii încerc să-mi fac treaba cât de bine pot.
L.L.: Ai vrut să devii actor?
D.P.: Până în clasa a XII-a, nu mi-am dorit să fiu actor. În acea perioadă eram într-o continuă căutare. Eu am terminat Filologie la Colegiul Național "Nicu Gane" din Fălticeni. Mama (pe care o salut, că sigur o să citească asta; mamă, de ce zâmbești?) îmi sugera să devin jandarm. Știa de la cunoștințele ei că era un serviciu care ar fi oferit siguranță. În clasa a XI-a am început să merg pe stadion să îmi pun la punct condiția fizică, am început să fac pregătire și la gramatică (una dintre probe era legată și de asta). La un moment dat, când făceam antrenamentele pe teren, profesorul citise un articol din care reieșea că am participat la Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret "Gr. V. Birlic" și m-a întrebat dacă vreau sigur să devin jandarm. Eram în dubii atunci, dar s-a întâmplat ceva marcant în viața mea și am zis "DA" actoriei, iar părinții m-au susținut.
L.L.: Despre ce moment era vorba?
D.P.: S-a întâmplat prin octombrie când eram în ultimul an la liceu, iar la Mioveni era un festival de teatru destinat liceenilor. În juriu era și Adriana Trandafir. Împreună cu talentații mei colegi din trupa Birlic am mers cu spectacolul Harap-Alb regizat de Ovidiu Cuncea. Pe lângă faptul că am câștigat multe premii acolo pentru spectacol, am luat premiul și pentru Cel mai bun actor în rol secundar. Am rămas surprins pentru că nu mă așteptam. Am dat admitere la București. La ultima probă am picat. Atunci, l-am sunat pe părintele meu spiritual, Ovidiu Cuncea (pe care-l consider deschizător de drum, alături de coregrafa și conf. univ. dr. Lorette Enache - îi iubesc pe amândoi). Soluția a fost să iau legătura cu Adriana Trandafir, apoi am sunat-o pe decana Universității Ovidius din Constanța, Daniela Vitcu. Mi-a zis că în următoarea zi avea loc sesiunea de toamnă, iar eu la acel moment eram la Fălticeni. Trei ore mai târziu am luat microbuzul și îmi repetam textele sub privirile pensionarelor care mergeau cu programul "Litoralul pentru toți", probabil. Până la urmă, am ajuns la timp. Aveam aprobare telefonică și de la mama Liliana (Liliana Mocanu, celebra nevastă a lui Firicel din Las Fierbinți) în ceea ce privește interpretarea repertoriului și am intrat printre primii. Primul an de acolo a fost un ABC pentru mine în Arta Actorului. A fost o experiență faină. Timp de un an, admiram marea când ieșeam pe balcon. O vedeam în toate anotimpurile. Probabil de asta următorii patru ani nu am mai mers la mare în vacanță. Glumesc. Nu am mers pentru că începuse să devină străin termenul și conceptul de "vacanță". Anyway, am jucat la licența celor de acolo în spectacolul Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu care am participat la Festivalul Studio din Târgu Mureș, dar l-am jucat și prin Constanța. De asemenea, am mai fost și într-un musical, Cocoșatul de la Notre-Dame fiind o premieră pentru mine, am fost fericit.
L.L.: Încă de la începutul drumului tău artistic, ai jucat Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Miroiu din Steaua fără nume, Hamlet din Hamlet, Președintele din Hotelul celor două lumi, Gufi din Țara lui Gufi, ș.a.m.d. Dacă facem o scurtă analiză, observăm că ai avut doar roluri principale. Cum explici asta?
D.P.: Sunt mai obișnuit să joc "personaje secundare". Nu mi-am pus niciodată problema în direcția asta. Erau principale în cadrul unor spectacole de clasă de câteva minute și atunci nu le mai consideram așa.
L.L.: În orice caz, personaje puternice.
D.P.: Da, la Hamlet, Hotelul celor două lumi sau la Țara lui Gufi. Important e ca spectacolul X să fie reușit, pentru că până la urmă, teatrul e un tot unitar. Se întâmplă ca unii actori care întruchipează anumite personaje să iasă în evidență, dar, acolo, cred că e vorba de altceva. Uite, de exemplu, la Teatru din Stejar, am avut un rol total opus față de cele din prezent. E vorba despre Zelda was not from around here, de Theo Herghelegiu, regizat de Ovidiu Ivan. Am adorat experiența asta. Acolo mă îndrept cu personajul spre o anumită fragilitate și naivitate. La atelierul organizat în cadrul UNAGE, profesorul Liviu Dospinescu mi-a zis că sunt asemenea unui "înger". Pe lângă cei menționați, am un respect și pentru Antonella Cornici cu care am colaborat la Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu pentru Teorema maimuțelor infinite. Sunt oamenii care mi-au arătat sincer anumite direcții profesionale.
L.L.: Dacă cineva ar spune că îți place să domini scena, ce i-ai replica?
D.P.: L-aș întreba ce înseamnă pentru el să domini scena.
L.L.: I-ai răspunde cu altă întrebare...
D.P.: Da, pentru că, efectiv pot cel mult să conduc o scenă / un moment, nu neapărat să domin. Până la urmă, actoria nu o consider o meserie, ci o misiune. Eu nu am program de la 9:00 la 17:00, îmi iau banii și plec. De aici intervine libertatea lumii artistice. În momentul când rămâi într-un loc DOAR pentru bani, te poți considera pierdut. Ai șansa să descoperi constant oameni / experiențe. Mai întâi, în Trupa de Teatru Birlic înființată de preotul Liviu Mihăilă de la Fălticeni, eu am ajutat la sunet, nu am jucat, dar partea bună era că participam la multe festivaluri / workshop-uri. Cu unii participanți din diverse zone ale țării, țin și în prezent legătura.
L.L.: Când îți "developezi" rolurile, ce te face să zâmbești?
D.P.: Zâmbesc încă de la prima întâlnire cu textul (când sunt lecturile la masă), apoi, mă concentrez pe rol (indiferent de factorii din jur care m-ar putea disturba), apoi, încerc să-i caut povestea, background-ul personajului. Zâmbesc și când se termină repetițiile de peste zi care durează opt ore (Acolo îmi dau voie să greșesc. Timp de o lună, două îți dai seama ce poți / ce nu păstrezi). În final, aplauzele mă fac, în mod evident, să zâmbesc. Aplauzele pot fi și amare. La spectacolul pe care l-am jucat recent la Teatru din Stejar, la final nu-mi vine în nici un caz să zâmbesc. E o poveste tristă cu accente comice, un umor negru. Acolo joc un tip cu întârziere mintală. El crede cu ardoare și naivitate în ceva, în timp ce prietenul său, nu. E vorba să-ți asumi niște date și în acest spectacol, mi le-am asumat puțin mai mult.
L.L.: Cum ți-ai construit rolul? Te-ai uitat la filme care să te ajute?
D.P.: Da. Mai mult decât atât, am discutat vreo două ore și cu o studentă de la Psihologie din București, Cristina Trofin. Mi-a explicat prin ce gesturi s-ar putea diferenția un asemenea caz special. Fără să le conștientizez, mi-am dat seama că deja le dețin, era vorba și de un alt ritm al vorbirii, unul sacadat. Personajul avea vârsta mea, și anume 23 de ani, însă, cu întârzierea asta mintală, e un puști. Mi-am adus aminte, când aveam eu șapte ani, mama îmi dădea cămașa, sacoul și îmi punea papionul. El niciodată nu stătea drept. Atunci, am găsit o explicație: și anume că mă "mănâncă" sufletul. Revenind la personajul despre care povesteam, mi-am zis că și el e în aceeași situație: "îl mănâncă sufletul."
L.L.: Ai avut în plan să faci și o retrospectivă a copilăriei...
D.P.: Da. E important să-ți găsești în tine resursa. Dacă ai trăit ceva potrivit pentru rol, adu la tine. Efectiv, ce-ai trăit tu Atunci, adu Acum.
L.L.: Mi se pare un proces dificil...
D.P.: Prin exercițiu e posibil. Acum, sunt bucuros pentru că din decembrie până-n aprilie, am oficial în teatre trei proiecte, plus spectacolele-examen de la Regie.
L.L.: Așadar, ție îți aduc zâmbetul cunoașterea, entuziasmul și, în final, aplauzele care sunt apogeul?
D.P.: (se gândește) Apogeul, apogeul...
L.L.: Sau o chestie de confirmare?
D.P.: Da, dar și termenul ăsta are mai multe interpretări. Cine îți oferă confirmarea? Breasla? Spectatorul (Care poate vine o dată pe lună la teatru sau e pentru prima dată într-o sală de spectacol?), spectatorul care vine în fiecare zi la teatru? Teoria confirmării e vagă, dar poate asta e frumos. De ce trebuie fie ceva concret? Nu totul merită o explicație.
L.L.: Ai avut proiecte atât în spații instituționalizate (Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, Ateneul Național ieșean, Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu, etc.), dar și contact direct cu spațiul independent și anume - Teatrul din Stejar. Ai fost performer în spectacolul coregrafic Karnal, realizat de Radu Alexandru. La ce provocări te-a supus acea experiență?
D.P.: Vorbim de anul 2020 și începutul anului 2021. Țin bine minte că am avut premiera pe 30 ianuarie. Pentru mine, Karnal a fost un spectacol coregrafic, în urma căruia am simțit, artistic vorbind, maturizare și evoluție. Din acel moment, am simțit că nu mai pot să cad, doar dacă las eu să se întâmple asta și crede-mă, nu las. N-aș vrea să-mi tai craca de sub picioare, din contră, aș vrea în acest copac să crească și mai multe ramuri. Uite, când eram mic, îmi era teamă să mă cațăr în copaci, acum la 23 de ani, fac asta. Radu m-a contactat și mi-a zis că are un plan de a realiza un spectacol la Teatru din Stejar, care se bazează pe body shaming. Până la acest proiect, nu mai aveam colaborări aici și chiar îmi doream. Practic, au fost două premiere pentru mine. Pe lângă colaborarea cu un teatru independent (și implicit împrietenirea cu Theodor Ivan pe care îl consider unul din cei mai ambițioși oameni și unul din cei mai cerebrali actori cu care am avut ocazia să joc), am vrut să văd cum este într-un spectacol coregrafic. Acolo a fost miza pentru că eu am mai făcut parte dintr-un spectacol coregrafic numit Cântarea cântărilor, în regia și coregrafia conf. univ. dr. Lorette Enache. Mi-am dat seama că un spectacol coregrafic nu-l poți concepe în trei săptămâni sau într-o lună, cum se poate construi un spectacol de teatru. Atât la Karnal, cât și la spectacolul menționat anterior, am repetat peste trei luni, respectiv cinci. Producțiile coregrafice necesită mai ales un efort fizic. Sunt obișnuit cu el, pentru că sunt o persoană activă, dar efectiv e altă ligă. Trebuie să ai și o memorie a mișcărilor. A fost o experiență care m-a marcat atât de mult, încât voiam să-mi fac un tatuaj cu litera "K". Dar, mai mult decât un tatuaj clasic, spectacolul e impregnat în suflet, iar Radu știe asta. În urma acestor experiențe, am legat o prietenie artistică cu Radu Alexandru și cu Alice Veliche. E o mare satisfacție când vezi cum prietenii reușesc să iasă din carapace și își dau voie să "înflorească". Îi respect și le mulțumesc pentru răbdarea avută cu mine și pentru orele de încălzire care îmi prind atât de bine. Mi-am dat seama că sunt câteva spectacole în România în care sunt niște actori care zic doar un text, iar corporal se anulează și nu vreau să ajung așa.
L.L.: Apropo de mediul coregrafic, ai participat la mai multe ateliere în care accentul se punea pe mișcare, energie, flexibilitate, concentrare dintre gând și acțiune. Vorbim despre Teatrul. Instrument de intervenție și incluziune socială. Etape de creație a spectacolului de teatru social, atelier condus de Petro Ionescu și Doru Taloș de la REACTOR de creație și experiment Cluj, în parteneriat cu Facultatea de Teatru din Iași (2020), apoi despre Atelierul de mișcare Creation tool susținut de Daniel Dragomir (Contemporany Creative Dreamers din 2021), despre Atelierul de mișcare Echilibru în dezechilibru prezentat de Virginia Negru și, în final, despre Atelierul de mișcare Dans Creative condus de Attila Bordás, anul trecut, ultimele trei fiind coordonate de coregraf, conf. univ. dr. Lorette Enache în cadrul Facultății de Teatru ieșene. Ce strategii de lucru te-au surprins?
D.P.: M-au ajutat toate workshop-urile la care am participat. Mi-am tot notat niște tehnici și nu-mi venea să cred că realizam niște lucruri pe care credeam că le pot face doar cei de la Coregrafie. După o scurtă perioadă, a urmat Gala HOP, cu tema Caragiale - o lume în mișcare. Cu toate că nu am fost selectat mai departe, nu regret deloc pentru că a fost un episod din viața mea din care am învățat și profesional și emoțional niște aspecte. Publicului nu-i pasă că ai avut o zi grea, cât ai repetat într-o zi sau că ai venit la fix în loc să ajungi cu două ore mai repede la teatru, el vrea să vadă un spectacol, după ce plătește un bilet. Eu îmi mai induc și starea că am o zi bună; sunt conștient perfect că îmi impun asta. Îmi pot impune orice, practic, sunt planeta mea.
L.L.: Când ai simțit în viața profesională prima oară că are sens ceea ce faci?
D.P.: (pus pe gânduri) În al doilea an, când aveam examenul Tragedian fără voie după Cehov, coordonat de Emil Coșeru și am jucat personajul Ivan Ivanovici Tolkaciov, iar asta a însemnat foarte mult pentru mine. Un personaj tăcea. Adică punea o întrebare la început, apoi era liniște. În acele momente, aveam eu un monolog de aproximativ 20 de minute. A rămas să-l păstrez și în repertoriul meu, la castingurile la care particip. Îi cunosc atât de bine intențiile și coloratura, încât, dacă un membru din juriu mi-ar cere să-l schimb astfel încât să aibă trei minute, îl pot face așa. Apoi, a fost și spectacolul de licență, Tango de Mrozek. E foarte important ca student să primești încredere din partea profesorilor tăi. În spectacolul Povestea Unirii, am avut șansa să fiu coleg pe scenă cu Emil Coșeru. O plăcere. E magic. Doresc tuturor studenților sau absolvenților de la Arte să aibă o asemenea experiență, să joace alături de profesorii lor.
L.L.: Tot magică a fost și întâlnirea cu Maia Morgenstern, când ai jucat în Baltagul?
D.P.: La prima întâlnire cu Maia Morgenstern am întârziat, deși nu-mi stă în fire. Atunci, am apărut stânjenit. Este într-adevăr un Om. Nu am vrut să fiu timorat sau să mă simt inferior. Respectul era acolo, dar eram relaxat și dornic de muncă. La fiecare repetiție ne aducea prăjituri, pricomigdale, iar de 1 Decembrie ne-a adus preparate specifice tradiței românești. În orice caz, studiam metodele ei de lucru, la cum își menține emoțiile și la cum le dă frâu liber. Am "furat" meserie. Văd un munte sacru de actorie și eu, în cele cinci minute de glorie ale mele, nu pot dezamăgi.
L.L.: Ce te-a ajutat să menții echilibrul dintre perioada pandemiei și perioada plină de spectacole de după?
D.P.: Perioada în care trebuia să stăm în casă mi-a prins foarte bine. Am avut timp să scriu licența. M-a ajutat și alergatul. Când făceam asta, îmi mai veneau idei. Apoi, am fost la castingul de angajare de la Ateneu. Aici, am avut multe spectacole și în timpul verii.
L.L.: Vorbim puțin și despre conexiunea care se produce la repetiții în interiorul echipei artistice. Ce simți că adună la un loc oamenii pentru realizarea unui spectacol?
D.P.: Îți voi da exemplu penultimul proiect din care am făcut parte. E vorba despre spectacolul Teorema maimuțelor infinite, după un text de Lucian Dan Teodorovici, regizat de Antonella Cornici la Teatru Tudor Vianu din Giurgiu. Fiind o echipă mixtă de 15 actori (din Iași, Cluj și București), nu au mai contat școlile de unde veneam, pentru că regizoarea, timp de două luni, ne-a arătat școala ei. De acolo a ieșit căldură, plăcere și soare. După cum zicea și Antonella Cornici, acest spectacol nu-l poți juca sub o temperatură de 90 de grade Celsius. Trebuie să păstrezi constanta de o sută de grade, altfel, stagnează sau pică, dar aici nu e cazul, pentru că plăcerea s-a transformat în extaz și în acest proiect de la Giurgiu există bucuria de a juca. Nu mai zic și de faptul că, pe lângă întreaga echipă de acolo, managera Oana Dragne e foarte mișto. E tânără, ține mult la actori și e un adevărat lider. Ce mai zici că în căști îmi rulează zilnic și piesele ei de pe Spotify?
L.L.: Ce surprize artistice ai în derulare?
D.P.: Am marcat cele trei zone ale teatrului. Și aici mă refer la: teatru instituționalizat (Ateneul ieșean - unde ai deja planificate pe luni reprezentațiile), la teatru de proiect (Teatru Tudor Vianu din Giurgiu - joci când ești disponibil) și la teatru independent (unde ajuți cu orice e nevoie). Un actor ar trebui să treacă prin toate aceste etape. Începând cu 21 mai voi juca în spectacolul Depozitul Zero (după Cloaca) la Teatru Tudor Vianu din Giurgiu. Se anunță a fi ceva foarte fresh. Din septembrie, în același loc, există posibilitatea să se organizeze un workshop coordonat de Alexander Hausvater care se va finaliza cu un spectacol de teatru sport. Că tot vorbeam de recunoaștere în cadrul acestui interviu, nu țintesc spre confirmare, dar nu aș refuza un premiu UNITER (și nu pentru întreaga activitate).
L.L.: Fălticeni / Iași?
D.P.: Iași.
L.L.: Un lucru pe care nu-l cunoaște multă lume despre tine și ai vrea să fie descoperit?
D.P.: Mă afectează ignoranța celor din jur / A început să îmi placă fisticul.
L.L.: Dacă ai avea posibilitatea să joci alături de doi actori internaționali de teatru / film, care ar fi numele lor?
D.P.: Joaquin Phoenix, Benedict Cumberbatch. Ca actrițe ar fi Luisa Ranieri și Margot Robbie.
L.L.: Alexander Hausvater / Claudiu Goga?
D.P.: (râde) Alexander Goga.
L.L.: Ultima carte citită?
D.P.: ABC-ul psihopatului de succes scrisă de Andy McNab și Kevin Dutton.
L.L.: Cel mai recent spectacol de teatru vizionat?
D.P.: Pădurea Spânzuraților (pentru a doua oară) regizat de Radu Afrim.
L.L.: Când ai timp liber preferi să mergi la fotbal / Stand-Up comedy?
D.P.: (râde) La fotbal.
L.L.: O zi fără repetiții e una...
D.P.: (râde cu poftă) E una în care am spectacol.
L.L.: Dacă vei lua premiul UNITER, ce ar conține discursul tău?
D.P.: Aș avea o listă lungă de mulțumiri și, în final, mi-aș mulțumi mie, chiar dacă ar suna arogant, ar fi asumat.