Soluţie: dacă bei mult vin fiert, cu scorţişoară şi coajă de portocală nestoarsă, atunci da, ai toate şansele să vezi pe fereastră câte girafe vrei, de toate mărimile şi cu pete de toate culorile, ba chiar şi pe tavanul dormitorului sau pe gresia din baie, de sub chiuvetă.
În latină se numesc camelopardis, în traducere însemnând cămilă în piele de leopard. În arabă, zirafah înseamnă „cel mai înalt dintre toţi“, o observaţie de bun simţ după părerea mea, ceea ce înseamnă că beduinii au vederea bună. Un anumit băieţel neşcolit îl întreba pe taică-său ce anume mănâncă Giraful, soţul girafei. Dacă ar fi mers la şcoală ar fi învăţat că soţul girafei se numeşte tot girafă, dar asta nu înseamnă cu e lesbian, ci pur şi simplu aşa îl cheamă pe el.
Acum că ştii ce nume poartă, poţi să le fotografiezi cum trebuie.
În oraş n-ai de ales decât să te urci într-un tren care te duce până la prima mare grădină zoologică, de preferat una în care animalele nu sunt închise în cuşti milimetrice. Şi nu, nu ai voie să eliberezi prizonierii. Gândeşte-te că un leu nu s-ar simţi deloc bine pe bulevard, printre automobile, tarabe şi guri de canal fără capac, ajunse în primul cartier de oameni cumsecade vulpile s-ar transforma în gulere, leoparzii în cuverturi de pus pe canapele. Aşa că lasă-le să sufere după gratii.
Am auzit că poţi să le momeşti lângă gard cu veveriţe. Nici o girafă sănătoasă la cap nu poate rezista dacă vede cum îi ţopăie una prin faţă, neapărat roşcată. Cu una cenuşie nu faci nimic. Arunc-o înapoi în scorbura de unde-ai găsit-o. Ai putea să declanşezi exact în moment în care limba mare, movulie, se pregăteşte să lingă spinarea roşcată şi cocoşată. Poate că veveriţele sunt pentru girafe la fel ca şi acadelele acrişoare pentru noi. Nu ştiu, trebuie să cercetez mai în amănunt.
N-ar fi rău să te duci până în Africa, până la ele acasă, la urma urmei aşa ar fi politicos. Dânsele dorm doar câte zece minute pe zi, moment prielnic pentru a te strecura pâş-pâş, pâş-pâş, din tufiş în tufiş (ai grijă să nu fie populate cu lei, vipere şuierătoare, manguste, scorpioni, iguane, termite, bursuci şi alte jivine deosebite de periculoase), până când ajungi la baza adormitelor. Fireşte, sper că te-a dus mintea să iei şi o scară cu tine, altfel nu ştiu zău cum ai putea să le faci portrete. Girafii sunt înalţi cât trei bărbaţi cocoţaţi unul în cârca celuilalt.
O scară la fel ca aceasta, ar fi numai bună. Dă jos motanul, cu gesturi concludente şi sunete sugestive. Nu-l lua cu tine în savană, pentru că s-ar putea să-I placă mult de tot acolo şi să nu se mai întoarcă la oraş. Scările sunt întotdeauna trebuincioase în călătorii, la trecut de pe o parte pe alta, de sărit garduri, de cocoţat în baobabi, de intrat pe fereastră în hotel, atunci când ţi-ai rătăcit cheia.
Bun. Ai ajuns, ele dorm, ai scara, aparatul pregătit!
Rezemi cu blândeţe scara de gâtul uneia (cea mai fotogenică), te caţeri până când treci de jumătatea gâtului, apoi declanşează rapid, pe nerăsuflate, ca să nu se trezească. Dacă eşti răcit şi behăi ca un măgar, mai bine stai acasă!
Am auzit de un alpinist de performanţă care s-a căţărat cu funia pe care a agăţat-o de coarne. Nu te sfătuiesc, e prea riscant să te bălăngăni cu aparatul la o asemenea înălţime, în plus, dacă bate vântul, nu prea ai cum să te ţii cu o mână de coardă, şi cu cealaltă să declanşezi aparatul. În nici un caz nu ai cum să schimbi filmul, dacă ţi se termină sus, pe când dacă eşti pe scară, ai avea mai multe şanse, dacă eşti cât de cât îndemânatic. La trezire, girafele se pupă între ele prin îmbârligarea gâturilor, aşa că mare grijă! Imprudenţii pot fi striviţi.
La sfârşitul secolului al XIX-lea englezii au încercat să dreseze câteva. Mai exact 10 mature şi-un pui. Le-au învăţat să alerge într-un dreptunghi de gazon, pe terenul de polo, călărite de jochei mici la trup, agili, fără mustăţi, ca să nu-i gâdile în timpul jocului. Se pare că experimentul n-a funcţionat din cauza unei doamne pudice, de educaţie victoriană. Aşa cum se întâmplă deseori pe lumea asta, neavând altă ocupaţie, doamna în cauză (piele aspră, maronie, nas borcănat tivit cu peri ţepoşi, guler apretat şi evantai cu pene de struţ decedat la momentul smulgerii lor din aripi), a decretat că toate girafele trebuie să poarte pantalonaşi cu dantelă, cât să nu li se vadă picioarele. Dealtfel şi pianul avea picioarele acoperite cuviincios cu postav, iar membrele neumblătoare ale patului erau îmbrăcate în mătase de nuanţa prunei.
Miresmele savanei au iz de scorţişoară, nisip, pătură de beduin, cămilă şi leoaică în călduri, dacă nu eşti obişnuit, te pot da gata la fel de repede ca şi căldura care îţi usucă ochii din cap şi-ţi crapă buzele de sete de nu mai ai nici salivă ca să le umezeşti. Cu lentila aparatului ai putea să dai foc la vreascuri, însă ziua n-ai motive, iar noaptea, când ai vrea să-ţi încălzeşti ficatul, plămânii şi alte organe, nu e soare care să cadă de pe sticlă pe uscături, prin urmare vei îngheţa cât să te doară toate cele. În astfel de momente te vei întreba de ce n-ai rămas acasă, să bei vin ca să vezi girafele în parcarea din faţa blocului, şi eu îţi repet că pe ălea n-ai avea cum să le fotografiezi. E clar. Pur şi simplu ar fi imposibil.
S-au găsit nişte glumeţi care să răspândească zvonuri despre nişte mistreţi, girafe şi elefanţi ascunşi în cireşi, sunt simple scorneli, nimeni nu i-a văzut în realitate. De fapt simpla existenţă a unui cireş cu cireşe, în mijlocul oraşului, ar fi un miracol în sine. O legendă urbană pe care doar bătrânii se mai ostenesc s-o depene, aşa, cu juma de voce, ca pe nişte poveşti gogonate din cale-afară.