Întâmplare cu un beţiv ostenit

Şi, cum începusem să-ţi spun, prin fereastra magazinului vedea o bucată din stradă, cu maşina parcată pe trotuar. Aşa a putut să-l observe, ziua în amiaza mare, pe acel individ, un beţivan oarecare, cum a tras de portiera care se presupunea că e înţepenită în balamale. Portieră pentru care domnul Lazăr trebuie să se dea mereu jos de la volan şi s-o smucească c-un icnet, pentru ca nevastă-sa să poată ieşi. Ei bine, acel străin, beat, a smucit şi el, s-a deschis, a intrat şi s-a culcuşit pe bancheta din faţă, cu capul lăsat mult pe spate şi gura larg căscată, de ar fi putut să-i intre multe muşte în ea, ameţite de la miros, numai că era, ştii bine, iarnă. Văzând toate acestea, vânzătoarea de la Pompe Funebre a sunat-o pe doamna Lazăr, soţia vânzătorului de geamuri din vecini, însă femeia n-a răspuns.

Lăsând nesupravegheate sicriele, că doar n-avea cine şi de ce să le fure, a ieşit, a mers doi paşi şi, găsindu-l pe vecin, i-a arătat cu degetul maşina ocupată de intrus. Roşu s-a făcut la faţă, pe loc i s-au umflat obrajii de la ocările strânse în gură, însă degeaba a ţipat domnul Lazăr, zguduindu-l pe necunoscut de umăr, pentru că acesta n-a vrut de bună voie să se dea jos. Mirosea a borâtură şi-a boarfe vechi cu iz de mucegai. A trebuit să-l tragă de haină, de gâtlej, de nasturi; unul a căzut sub banchetă, cred că şi acum mai e acolo. Beţivul ţipa şi el în limba lui, spunea că vrea să doarmă şi să se care naibii cei care i-au deschis portiera, lucru care nu s-a întâmplat, închipuie-ţi. Nu numai că au rămas, dar, în cele din urmă, au reuşit să-l scoată din maşină. Înjurând, a plecat, împleticit la picioare, ameninţând cu pumnul strâns ridicat în aer, găurind cerul plat, jurând că se va întoarce şi că le va arăta el.



Vei spune că şi ce-i cu asta, care e morala, rostul întâmplării. N-am de unde să ştiu, doar ţi-am povestit ce am auzit de la vânzătoare. În fond, e o prostie; totuşi, gândeşte-te ce-ar fi dacă mâine la prânz, când te îndrepţi spre maşina parcată lângă birou, vei vedea, şocat, că un necunoscut doarme în ea. Ai putea să-l laşi acolo să-şi facă siesta, să te îndrepţi spre staţia de autobuz. Dar n-ai să faci asta. Vei smuci de portieră, vei încerca prin vorbe să-l faci să iasă, apoi, trăgându-l. Şi, de ce nu, poate că şi în mâinile tale se va rupe un nasture care va cădea sub banchetă. Îl vei găsi doar peste câteva luni, din întâmplare, să zicem pentru că ţi-a căzut bricheta lângă. Descoperindu-l, te vei întreba de unde e, în mod sigur îţi vei aminti de necunoscutul care, obosit fiind, a ales să doarmă la tine pe banchetă.

Şi acum, ostenită fiind şi eu, mi-a venit pofta să beau o ceaşcă mare de cafea aburindă, aromată, din aceea care se simte deopotrivă pe limbă, în cerul gurii şi-n nas până sus la frunte, să ghicesc, la sfârşitul ei, pe fundul de porţelan alb, drumuri lungi din caimac, rotocoale semănând a roţi de tren, pescăruşi în ultimii stropi. Însă e noapte, de o voi bea, până dimineaţa ochii îmi vor sta pironiţi de tavan, încercând să ghicească, în crăpături, forme geometrice plăcute, virgule, puncte, semene de exclamaţie, furnici şi aripi de molie.