Cultivatorii de gutui

Între cultivatorii de gutui şi suflătorii de baloane din săpun în mod cert nu există nici o legătură. Sau da. Toţi sunt oameni. Primii merg din sat în sat, din oraş în oraş, din ţară în ţară, cu pălăriile trase adânc pe frunte şi săpăligile în spinare, plantând puieţii pe ascuns în curţile oamenilor, în parcuri, livezi cu mere, pere, portocale, oriunde li se pare că este nevoie de un gutui. Anul trecut au răsărit astfel de pomi pe gazonul unui castel bavarez, în Olanda, în mijlocul unei grădini galbene cu lalele pitice, în pusta tătară şi-ntr-un mic sat albanez, dar şi în Luxemburg, în spatele unui magazin de peşte, spoit în albastru cu dungi ondulate albe, de-ai fi zis că sunt valuri stârnite de briză. Pentru că localnicii credeau că nu-şi aveau locul acolo, toţi, fără excepţie, au fost smulşi ca nişte buruieni netrebuincioase, rupţi, tăiaţi, băgaţi pe foc sau în containerele cu gunoi reciclabil. 8745 de gutui, pentru că au mai fost şi alţii de care nu v-am spus, crescuţi în haită, în păduri ascunse, dar se pare că nu tocmai, din moment ce-au fost descoperiţi printre brazi, lupi cu radioemiţătoare atârnate la gât, stejari, brusturi, ciuperci, cărări străbătute de jeep-urile pădurarilor şi arici. Însă mulţi alţii, plantaţi încă înainte de a te fi născut, au apucat să se acopere cu muguri şi frunze, cu flori şi fructe tari, prăfoase, care atunci când le-a venit timpul, şi nu mai devreme, au fost culese şi puse pe dulapuri, parfumând odăile, pentru că aşa le-a fost dat încă de pe vremea când gutuii au fost lăsaţi pe pământ.

Prima oară când mi s-a povestit nu înţelegeam semnificaţia tuturor cuvintelor ieşite din gurile lor, aşa cum nu ştiam că iarba poartă numele de iarbă, cerul se numeşte cer, pământul pământ, norul nor, nu-mi ieşeau toate literele din capră, se împiedicau undeva între limbă şi dinţi, la masă îi ziceam aşa, lingura rămânea nerostită ca şi grădina, fereastra şi găina, însă pe atunci n-ajungeam cu capul decât până la urechile câinelui de pază, acum sunt de câteva ori mai înaltă, iar el, dulăul, nu mai e deloc pentru că a murit şi s-a băgat de tot sub o tufă de bujori care an de an sunt mai dolofani, semn că oasele i s-au împuţinat în ţărână. Pe atunci povestea despre cultivatorii de gutui era la fel de fabuloasă şi firească, în acelaşi timp, ca orice se auzea de la oamenii mai înalţi decât mine. În ziua în care am aflat ce e un menuet, un mucenic şi-un mucalit, o mostră şi-o morsă, ce-i aia mirean, miţos şi mladă, guturai, gută şi gurgui, atunci, mai pe seară, am auzit din nou povestea, înţelegându-i rostul întocmai aşa cum era rostită. Şi tot mirosul intrase în noi, în haine şi prin nări, gura deschisă şi buric, în buzunare aveam pungi de miresme pe care a-şi fi putut să le ţin în mâinile căuş, să le duc pe stradă şi să le dau drumul acolo, să se bucure şi alţii. Însă am fost oprită, pentru că da, trecătorii n-ar fi înţeles nimic, n-ar fi simţit parfumul de gutuie coaptă, ar fi văzut doar palmele strânse şi atât.

Un dansator de step, din acela care dansa în pauzele de schimbat bobina la cinema, se pare că a fost primul care a plantat în Cişmigiu şi-ntr-un gang cu piatră mozaicată pe jos, ţin minte asta pentru că se spunea că le-a scos bucată cu bucată, romburile, pentru a da de pământ şi-al băga acolo. Tot în Cişmigiu, Rabindranath Tagore plantase un alt puiet, nu ştiu de ce soi. L-am căutat ultima oară când am fost în Bucureşti, însă nimeni dintre cei care au asistat la ceremonie nu mai trăieşte, oricum nu se mai ştie nimic de copăcelul acela, care acum, dacă mai e în viaţă, ar trebui să fie înalt de tot, mai mare decât mine pe tocuri, decât tine pe picioroange.