Împuţinând grădina

Împuţinând grădina, gutuiul din spatele casei, pe numele lui Uiu, creştea în fiecare primăvară, se lăţea cu florile prăfoase peste rugii de mure, peste verze şi caprifoi, promiţând să ajungă până la fântâna din care nimeni nu mai lua apă, din motive pe care nu le-am aflat decât foarte târziu. Tuşa Clara – aragaza cu patru ochiuri – cum i se striga în urmă pe stradă, se juruia că nu măr a primit Adam de la Eva, spre muşcare, ci un fruct gălbui de care ştim că se numeşte gutuie şi nu altfel. Toţi din familia noastră îi dădeau crezare, însă nu şi ceilalţi, străinii de noi, pentru că aceştia n-aveau frunze ascunse în aşternuturi, răsaduri puse la fereală, borcane aurii în cămări, puieţi gata de băgat în pământuri. Nu-i de mirare că până la a zecea spiţă, veri de-ai verişorilor verilor verişorilor mei, ţineau la loc de cinste câte o stropitoare, chiar şi cei care locuiau la etajul 10 şi singurele plante pe care le aveau erau cele din acvariu cu peşti şi din vazele cu flori primite la onomastice. Dar nu toată viaţa noastră gravita în jurul arbuştilor. Desigur că nu. Fiecare avea viaţa lui, cu bucurii şi amărăciuni, certuri meschine, se aruncau vorbe grele de-o parte şi de alta pentru pricini absurde, unii câştigau la loz în plic, alţii se cununau, se despărţeau, mureau, cântau, lucrau.

Una dintre drame este legată, da, tocmai de o cununie apoi de o despărţire, de-un platou cu fructele de care tuşa Clara spunea că Eva îl ispitea pe bietul de Adam. Din motive tulburi, o mireasă frumoasă ca alte mirese, poate ceva cam palidă în obraji şi cearcăne de nesomn, la petrecere a luat platoul cu feliile tăiate subţiri, subţiri, de puteai să vezi prin ele, plutitoare în gelatină, îndreptându-se neprihănită şi suavă spre mire, însă în ultima clipă s-a învârtit pe tocuri ca o balerină pe poante, lăsându-şi darul în braţele cavalerului de onoare. După fâstâceala tânărului invitaţii şi-au dat seama că nu-i străin de trupul presupusei fecioare, însă asta se întâmpla cu două generaţii înainte ca eu să mă fi născut, pe vremea când miresele înroşeau aşternutul în noaptea nunţii. Aglaia se numea, un nume cu totul nepotrivit pentru silueta înveşmântată în danteluri, din pozele de familie. Pe când eram mică de nu ajungeam la pervaz era des vorbită. Se întrebau între ei dacă au fost la cimitir la Aglaia, să-i ducă flori de iasomie, îşi aminteau cum râdea la bătrâneţe, cu mâna la gură şi lacrimile curgând prin şanţurile obrajilor până la bărbie, de pantofiorii ei cu nasturi de încheiat la gleznă. Mai des o pomeneau femeile, şi nu bărbaţii, aşa cum se întâmpla cu toţi morţii. De la ele am aflat că Aglaia era pe sfert grecoaică, pe alt sfert româncă şi pe jumătate turcoaică, a fost crescută în puf de un negustor de perini, plăpumi şi şaluri, ştia să cânte la clavecin, să picteze pasteluri, să converseze cu musafirii în franţuzeşte şi să leşine la baluri în braţele cui trebuia, braţe care se nimereau să aibă la capăt trupuri de dansatori veseli care învârteau pe podele tinerele domnişoare, ca pe nişte sfârleze, şi le ciripeau la urechi vorbe dezmăţate. Înainte de a auzi povestea despre cum a fost prinsă cu poalele în brâu, pe banca din grădină, una dintre mătuşile din a treia spiţă o sfătuise pe mama să nu stea lângă aragaz aşteptând să fiarbă apa de ceai, pentru că păzind-o timpul va trece mai greu, şi cu cât întorci mai repede spatele, cu atât fiertura va da mai repede în clocot. I-am urmat şi eu sfatul, şi aşa este, exact cum a spus. Cum întorci spatele ibricului, imediat cafeaua se buluceşte în foc, dar dacă ştii cum să te răsuceşti pe călcâie, ca o sfârlează, atunci o prinzi la ţanc, pe buza oalei, chiar înainte ca primele picături să împroaşte aragazul alb. Cu fierturile din tei şi mentă e la fel.

Despre ceaiuri numai de bine am auzit în casă, mereu erau plante aromate pentru fiecare. De exemplu pentru cei de care nu se lipea somnul se amestecau câteva conuri de hamei cu rădăcină de valeriană, cu juma de vârf de cuţit de păducel, iarbă de talpa gâştii şi zece flori de tei. De cele mai multe ori licoarea coborâtă pe gât în stomac amorţea insomniacul, îl moleşea cât să poată închide ochii, măcar până la cântatul cocoşului. Leacul amar, dezgustător la gust, nu se prindea de îndrăgostiţi şi de amanţii încornoraţi. Aceştia n-aveau decât să numere oile până în zori, în aşternuturile lipicioase, pentru că aşa le trebuie, cum spunea bunica. De multe ori am numărat şi eu oi albe, negre, iezi sărind peste pârleaz, obosită şi fericită în acelaşi timp, la gândul că mai sunt doar câteva sute sau mii până la dimineaţă, zi nouă de petrecut cu El, oricum l-ar fi chemat pe acesta în anotimpul respectiv.