Doamna Harris cucerește Parisul

Paul Gallico s-a născut în 1897 în orașul New York, din părinți de origine italiană și austriacă, și a studiat la Columbia University. Din 1922 până în 1936 a lucrat la New York Daily News ca redactor sportiv, reporter și redactor șef adjunct. În 1936 a cumpărat o casă pe vârful unui deal în Salcombe din South Devon și s-a stabilit acolo cu un dog german și douăzeci și trei de pisici.

În 1941 s-a făcut cunoscut cu Snow Goose, o poveste clasică despre Dunkerque, carte ce a devenit un bestseller internațional. Servind drept adjutant de artilerie în marina SUA în 1918, Gallico a redevenit activ în 1944, când a fost corespondent de război alături de Forțele Expediționare Americane.

Scriitorul care a trăit ulterior la Monaco, era un scrimer de mare clasă și un pescar pasionat. A scris peste patruzeci de cărți, patru dintre ele relatând aventurile doamnei Harris: Mrs Harris Goes to Paris (1958), Mrs Harris Goes to New York (1959), Mrs. Harris M.P. (1965) și Mrs Harris Goes to Moscow (1974). Paul Gallico a fost unul dintre cei mai prolifici și mai talentați autori americani și a decedat în iulie 1976.
Doamna Harris e o menajeră londoneză trecută bine de prima tinerețe, cu un umor și o energie molipsitoare, care ajunge să trăiască aventura vieții ei exact când nimeni nu s-ar mai fi așteptat.

Descoperă din întâmplare o superbă rochie Dior în șifonierul uneia dintre clientele sale din lumea bună și din acel moment are o singură dorință: să-și cumpere și ea o minunăție ca aceea.

După trei ani de sacrificii, pleacă în cele din urmă la Paris pentru a-și împlini visul. Acolo are tot felul de peripeții nostime și escapade extravagante, își face o mulțime de prieteni și face pe toată lumea fericită în jurul ei, ca o zână bună.

Lecția de viață pe care o desprindem din această poveste "ca-n povești" este că îți poți împlini cu siguranță visul cel mai drag atunci când îi ajuți pe alții să și le împlinească și ei pe ale lor; și când împrăștii dragoste și bunătate în jur, depășești toate dificultățile.

1

Femeia mărunțică, slabă, cu obrajii rotunzi, cu părul încărunțit și niște ochi mici și ageri, aproape obraznici, stătea cu fața lipită de hubloul cabinei avionului BEA Viscount în cursa aeriană de dimineață de la Londra la Paris. În timp ce avionul se înălță cu viteză și zgomot de pe pistă, starea ei de spirit își lua și ea avânt odată cu el. Era agitată, dar deloc speriată, pentru că era convinsă că nu i se putea întâmpla nimic acum. Simțea acea fericire a cuiva care știa că, în sfârșit, pleca în aventura la capătul căreia se afla ceea ce-și dorea inima sa.

Era îmbrăcată îngrijit, într-o haină cafenie destul de ponosită, țesută în diagonală, și mănuși curate, cafenii, de bumbac, și căra după ea o poșetă uzată maro, din imitație de piele, pe care o ținea strâns lângă ea. Și bine făcea, pentru că în ea se aflau nu numai cele zece bancnote de câte o liră, limita legală de valută ce putea fi scoasă peste graniță din Insulele Britanice, și un bilet dus întors de avion spre Paris, ci și suma de o mie patru sute de dolari americani, într-un rulou gros de bancnote de cinci, zece și douăzeci de dolari, legați cu un elastic. Doar pălăria pe care o purta îi trăda firea exuberantă. Era una verde, de paie, iar în față avea atașată tulpina flexibilă a unui trandafir uriaș, ridicol, care se legăna când încolo, când încoace, aparent urmând direcția dată de pilot avionului, în timp ce acesta se înclina și se rotea luând altitudine. Orice gospodină londoneză respectabilă și bine informată, care a apelat vreodată la serviciile acelui tip unic de menajere ziliere angajate cu ora, sau, de fapt, orice englez versat ar fi spus: "Femeia cu o asemenea pălărie nu ar putea fi decât o menajeră londoneză." Și ar fi avut dreptate.

Pe lista de pasageri a cursei Viscount apărea ca doamna Ada Harris, deși ea pronunța invariabil doamna `Arris, Number 5 Willis Gardens, Battersea, London, SWII, și era într-adevăr o menajeră, o văduvă care lucra pentru o clientelă ce locuia în cartierele la modă Eaton Square și Belgravia și la marginea acestora.

Până în acel moment magic în care s-a trezit înălțată în văzduh, viața ei fusese una de o nesfârșită trudă, înseninată doar de câte o escapadă ocazională la film, la pub sau câte o seară la music hall.

Lumea în care se învârtea doamna Harris, ce se apropia acum de șaizeci de ani, era una într-o permanentă dezordine și mizerie. Nu doar o dată, ci de mai multe ori pe zi deschidea ușile unor case ori apartamente cu cheile încredințate ei, pentru a da cu ochii de mormanele de veselă murdară și tigăi unsuroase din chiuvetă, de o grămadă de paturi îmbâcsite, mototolite, nefăcute, de haine împrăștiate peste tot, de prosoape ude pe podeaua de la baie, de apă lăsată în paharul pentru proteze, de rufe murdare gata să fie strânse și, bineînțeles, de mucuri de țigări în scrumiere, de praf pe mese și oglinzi și toate celelalte mizerii pe care oamenii nesimțiți sunt în stare să le lase în urma lor atunci când pleacă de acasă dimineața.

Doamna Harris curăța toată această mizerie pentru că asta-i era slujba, era un mod de a-și câștiga existența, de a pune o pâine pe masă. Și totuși, în ceea ce le privea pe unele menajere era mai mult de atât, mai ales la doamna Harris - era un soi de permanentă mândrie de gospodină. Și era, de asemenea, și un efort creativ, ceva de care o persoană se poate mândri și poate fi satisfăcută. Venea în camerele acestea și le găsea ca pe niște cocini de porci; când pleca, le lăsa strălucind de curățenie și mirosind frumos. Faptul că atunci când revenea în ziua următoare arătau tot ca niște cocini nu o deranja deloc. Primea trei șilingi pe oră și le lăsa iar imaculate. Aceasta era viața și ocupația acestei femei mărunțele, care se număra printre cei treizeci de pasageri de toate felurile ai avionului cu destinația Paris.

Relieful în carouri verzi și cafenii al solului britanic a dispărut sub aripile avionului și a lăsat loc deodată albastrului ondulat de vânt al Canalului Mânecii. Dacă înainte privise cu interes imaginea vie a căsuțelor și fermelor minuscule de dedesubt, în locul lor zărea acum siluetele zvelte ale petrolierelor și cargourilor brăzdând suprafața mării și doamna Harris și-a dat seama pentru prima oară că lăsa în urmă Anglia și era pe cale să intre într-o țară străină și să se trezească printre niște străini care vorbeau o altă limbă și care, din ce auzise ea despre ei, erau imorali, hrăpăreți, mâncau melci și broaște și erau înclinați cu predilecție spre crime pasionale și cadavre dezmembrate, ascunse în cufere. Totuși nu-i era frică, pentru că frica nu-și are locul în vocabularul unei menajere britanice, însă era cu atât mai hotărâtă să fie prudentă și să nu suporte orice aberații. O misiune extraordinară o aducea la Paris, dar spera să o realizeze fără a avea de-a face prea mult cu francezii.

Un steward britanic zdravăn i-a servit un mic dejun britanic la fel de zdravăn fără a primi niciun ban pentru asta, spunând că era din partea companiei aeriene, o mică atenție. Doamna Harris își ținea fața lipită de geam și geanta lângă ea. Stewardul a venit să-i spună:
- Veți vedea Turnul Eiffel în depărtare, în partea dreaptă.
"Slavă Domnului!" își zise doamna Harris atunci când o clipă mai târziu i-a zărit vârful ascuțit ieșind în evidență din ceea ce părea o pătură veche, peticită, cu acoperișuri cenușii și coșuri de fum, cu un singur fir întortocheat, albastru, de apă al unui râu ce o străbătea. "Nu arată așa de mare ca în poze."

Câteva minute mai târziu au aterizat nespus de lin pe pista de beton a aeroportului francez. Starea de spirit a doamnei Harris era din ce în ce mai bună. Nu se împlinise niciuna dintre profețiile sumbre ale prietenei sale, doamna Butterfield, care prezisese că avionul fie urma să sară în aer în zbor, fie să se scufunde cu ea cu tot pe fundul mării. Parisul poate că nu se dovedea el chiar așa de formidabil la urma urmei. Cu toate acestea, de acum încolo era înclinată să fie bănuitoare și atentă, precauție nediminuată de călătoria lungă cu autobuzul pe care o făcuse de la Le Bourget pe străzi ciudate, străjuite de case ciudate și de magazine ce ofereau mărfuri ciudate într-o limbă ciudată și neinteligibilă. Omul de la compania aeriană britanică însărcinat să-i asiste pe călătorii confuzi din pricina vacarmului de pe aeroportul din Paris a aruncat o privire spre pălăria, geanta și pantofii mai mari și, bineînțeles, și spre ochii mici, obraznici, și și-a dat seama imediat cu cine avea de-a face. "Doamne sfinte", și-a zis ca pentru sine, "o menajeră londoneză! Ce naiba face la Paris? Situația ajutoarelor casnice de aici nu poate fi chiar așa de rea." I-a observat nesiguranța, și-a consultat rapid lista și a ghicit din nou cine era. Îndreptându-se ușor spre ea, își atinse șapca și o întrebă:
- Vă pot ajuta în vreun fel, doamnă Harris?

Ochii inteligenți, poznași, îl inspectară atent, căutând vreun semn de depravare morală sau de afacere necurată. Într-un fel, spre dezamăgirea ei, părea ca orice alt englez. De vreme ce abordarea lui era politicoasă și inofensivă, i-a răspuns circumspectă:
- Oh, deci se poate vorbi și engleza reginei pe-aici.

Omul de la liniile aeriene răspunse:
- Păi, doamnă, ar trebui s-o fac. Sunt britanic. Dar cred că veți descoperi că majoritatea oamenilor de aici vorbesc ceva engleză și vă puteți descurca. Văd că vă întoarceți cu noi cu avionul de unsprezece în seara asta. Există vreun loc anume unde ați dori să mergeți acum?

Doamna Harris reflectă cât de pregătită era să-i spună asta unui străin și apoi răspunse hotărâtă:
- O să iau un taxi și atât, dacă asta nu vă deranjează. Am la mine zece lire.
- Ei bine, atunci ați face bine să schimbați o parte din bani în franci. O liră este în jur de o mie de franci.

La biroul de schimb câteva dintre bancnotele verzi ale doamnei Harris au fost preschimbate în niște bancnote subțiri, zdrențuite, murdare, albastre cu cifra 1.000 pe ele și în niște monede unsuroase de aluminiu de câte o sută de franci. Doamna Harris era, pe bună dreptate, indignată.
- Ce sunt toate astea? întrebă ea. Asta numiți voi bani pe-aici? Ai zice că monezile astea nu sunt bune de nimic.

Omul de la compania aeriană zâmbi.
- Păi, într-un fel așa și sunt, dar numai guvernul are voie să le fabrice. Francezii încă nu au fost puși la curent în privința acestui fapt. Totuși, sunt încă acceptate.

O conduse prin mulțime, apoi sus pe platformă și îi chemă un taxi.
- Unde să-i spun să vă ducă?

Doamna Harris se ținea drept, cu spatele țeapăn și costeliv de la truda grea, trandafirul roz arătând spre nord, cu fața liniștită și afectată precum a unei ducese. Doar ochii ei mici îi jucau de încântare.
- Spuneți-i să mă ducă la magazinul Christian Dior, a spus ea.

Omul de la compania aeriană se holbă la ea, refuzând să-și creadă urechilor.
- Ce-ați spus, doamnă?
- Magazinul Christian Dior, m-ați auzit bine.

Omul o auzise bine, dar mintea lui, obișnuită să aibă de-a face cu tot soiul de urgențe și cazuri ciudate, nu putea pricepe ce legătură era între o menajeră londoneză, una din acea vastă armată ce mărșăluia în fiecare dimineață pentru a curăța mizeria din oraș, de la birouri și din case, și centrul cel mai exclusivist al modei din lume, și încă ezita.
- Haideți odată, dați-i drumul, porunci doamna Harris sec, ce e așa de ciudat în privința unei doamne care se duce să-și cumpere o rochie la Paris?

Zguduit până-n străfundul oaselor, omul de la compania aeriană îi vorbi șoferului în franceză:
- Du-o pe doamna la Casa Christian Dior din Avenue Montaigne. Dacă încerci să o fraierești chiar și cu un bănuț, o să am eu grijă să nu mai primești slujba asta.

Văzând-o pe doamna Harris plecând cu taxiul, bărbatul intră înapoi clătinând din cap. Simțea că văzuse totul acum. Mergând cu mașina, cu inima bătându-i tare de emoție, gândurile doamnei Harris se îndreptară înapoi spre Londra și spera ca doamna Butterfield să fie în stare să se descurce.

Lista de clienți a doamnei Harris, deși se putea schimba fără preaviz - ceea ce însemna că ea putea pe neașteptate să renunțe la vreunul dintre ei, dar niciodată invers - rămânea destul de constantă. Erau unii cărora le acorda câteva ore zilnic și alții care aveau nevoie de serviciile ei doar de trei ori pe săptămână. Lucra zece ore pe zi, începându-și munca la opt dimineața și terminând la șase seara, dedicându-și sâmbăta, jumătate de zi, anumitor clienți favoriți. Își păstra acest program cincizeci și două de săptămâni pe an. De vreme ce erau așa de multe ore pe zi, patronilor le erau rezervate doar vreo șase sau opt ore și își limitase zona de activități la cartierele la modă Eaton și Belgrave Square. Pentru că odată ce ajungea în acea zonă dimineața, era apoi capabilă să treacă repede de la o casă la cealaltă, una după alta în șir.

Avea un maior Wallace, burlacul ei, pe care, evident, îl răsfăța și de ale cărui frecvente aventuri amoroase în permanentă schimbare era foarte interesată.

Era atașată de doamna Schreiber, soția oarecum zăpăcită a unei persoane importante de la Hollywood care trăia la Londra, pentru căldura și generozitatea ei americană, ce se manifestau în multe feluri, dar în special prin interesul și respectul pentru ea.

Făcea menajul pentru lady Dant, soția unui bogat magnat al industriei, care deținea un apartament la Londra și un conac de țară. Doamnei Dant îi apărea întotdeauna poza în The Queen sau The Tatler, la balurile de vânătoare și acțiunile de caritate și asta o făcea mândră pe doamna Harris.

Mai erau și alții, o contesă rusoaică albă, Wyszcinska, pe care doamna Harris o plăcea pentru că era fabulos de nebună, un cuplu de tineri căsătoriți, un al doilea fiu, al cărui apartament încântător îi plăcea pentru că în el se aflau lucruri frumușele, doamna Ford Foulks, divorțată, o adevărată mină de bârfe referitoare la ceea ce mai puneau la cale bogații trândavi, alți câțiva, inclusiv domnișoara Pamela Penrose, care se străduia să ajungă faimoasă din apartamentul ei de două camere dintr-un fost grajd.

De toate aceste locuințe avea grijă doamna Harris în persoană. Însă în caz de urgență, se putea baza pe prietena și alter ego-ul ei, doamna Violet Butterfield, care era și ea văduvă și menajeră și înclinată să vadă partea întunecată a vieții și a lucrurilor ori de câte ori se ivea vreo ocazie.

Doamna Butterfield, pe atât de masivă și de corpolentă pe cât de slabă și de fragilă părea să fie doamna Harris, avea și ea, bineînțeles, seria sa de clienți, din fericire tot în aceeași zonă. Dar cele două menajere se ajutau una pe alta colaborând de minune ori de câte ori era nevoie.

Dacă vreuna dintre ele era bolnavă sau avea vreo treabă presantă în altă parte, cealaltă reușea să ciupească suficient timp de la clienții ei pentru a face turele de curățenie și la clienții celeilalte, astfel încât și aceștia să fie liniștiți și mulțumiți. Dacă doamna Harris era țintuită la pat de vreo indispoziție, ceea ce rareori se întâmpla, își suna clienții pentru a-i informa despre catastrofă și adăuga:
- Dar nu vă faceți griji. Prietena mea, doamna Butterfield, o să aibă grijă de dumneavoastră și eu o să revin de mâine.
Și invers.

Deși erau diametral opuse din punct de vedere al caracterului, erau niște prietene autentice, iubitoare și loiale și considerau acoperirea uneia de către cealaltă drept parte a datoriei lor în viață. O prietenă rămânea o prietenă și asta era. Apartamentul de la parter al doamnei Harris se afla la numărul 5 în Willis Gardens, doamna Butterfield locuia la numărul 7 și rare erau zilele în care nu se întâlneau sau nu se vizitau una pe cealaltă pentru a face schimb de noutăți ori de confidențe.

Taxiul a trecut peste un râu mare, cel pe care îl văzuse doamna Harris din aer, acum fiind cenușiu în loc de albastru. Pe pod, șoferul intră într-o altercație violentă cu un alt șofer. Au strigat și au țipat unul la altul. Doamna Harris nu a înțeles cuvintele, dar și-a dat seama de limbaj și de semnificația lui și a zâmbit încântată în sinea ei. De această dată gândurile i-au revenit la domnișoara Pamela Penrose și la tam-tamul pe care-l făcuse atunci când fusese informată de intenția ei de a-și lua o zi liberă. Îi atrăsese atenția doamnei Butterfield să aibă grijă ca actrița debutantă să nu fie neglijată.

În mod curios, în ciuda istețimii doamnei Harris și a experienței sale în materie de oameni, domnișoara Penrose era preferata sa dintre toți clienții ei.

Fata, al cărei nume real, după cum trăsese ea cu ochiul inspectându-i superficial scrisorile care îi soseau ocazional, era Enid Suite și locuia în dezordine într-un apartament dintr-un fost grajd.

Era o blondină scundă, cu o gură strânsă și privirea fixă ce părea ațintită lacom doar asupra unui singur lucru - ea însăși. Avea trăsături fine și picioare mici și agere, ce nu se împiedicaseră niciodată de cadavrele peste care trecuse în drumul ei spre succes. Nu era nimic de la care s-ar fi dat înapoi pentru a-și promova ceea ce era încântată să numească drept cariera ei și care până atunci inclusese un an sau doi în cor, câteva roluri pasagere în niște filme și câteva apariții la televiziune. Era afurisită, dură, egoistă și fără milă, iar manierele sale erau abominabile.

Te-ai fi gândit că doamna Harris ghicise ce se ascundea sub masca acestei mici bestii și avea s-o lase baltă, pentru că atunci când nu-i plăcea ei ceva în privința vreunui client, pur și simplu îi arunca cheia în cutia de scrisori și nu se mai întorcea. Ca multe dintre suratele ei care nu făceau menaj doar de dragul menajului și atât, chiar dacă din asta își câștigau existența, doamna Harris punea și o oarecare pasiune în munca ei. Trebuia să-i placă fie persoana, fie casa persoanei unde lucra.

Dar tocmai faptul că nu se lăsase înșelată de aparența domnișoarei o făcuse să se atașeze de ea, pentru că înțelegea dorința aprigă, sălbatică, nestăvilită a fetei de a reprezenta ceva, de a fi cineva, de a se ridica dincolo de rutina luptei de fiecare zi și de a se bucura și ea de partea frumoasă a vieții.

Înainte de acea dorință extraordinară ce o adusese la Paris, doamna Harris nu mai trăise asta pe pielea ei, deși o înțelegea foarte bine. În cazul ei, nu fusese atât de mult vorba de efortul de a face ceva din ea însăși, cât de lupta pentru supraviețuire, și în acest sens cele două nu erau așa de diferite. Atunci când soțul ei murise, cam cu douăzeci de ani în urmă, și o lăsase lefteră, doamna Harris fusese nevoită să se descurce, pensia ei de văduvă fiind insuficientă.

Și pe urmă mai era și vraja teatrului ce o înconjura pe domnișoara Snite sau mai degrabă Penrose, așa cum se hotărâse doamna Harris să se gândească la ea, iar asta era irezistibil.

Doamna Harris nu era impresionată de titluri, avere, poziție sau familie, dar se simțea atrasă de magia ce învăluia orice sau pe oricine avea de-a face cu scena, televiziunea sau filmele.

Nu avea de unde să știe cât de slabă și de pasageră era legătura domnișoarei Penrose cu toate acestea, că nu era numai o fată mică și rea, ci și o actriță mediocră. Pentru doamna Harris era suficient că, din când în când, îi auzea vocea la radio sau îi zărea fugitiv imaginea pe ecranul televizorului purtând un șorț și cărând o tavă. Respecta lupta de una singură pe care o purta fata, îi făcea pe plac, o răsfăța și accepta de la ea ceea ce nu ar fi acceptat de la nimeni altcineva.

Taxiul a intrat pe o stradă largă, străjuită de clădiri frumoase, însă doamna Harris nu avea nici ochi, nici timp pentru arhitectură.
- Cât de departe este? a strigat ea la șoferul de taxi care i-a răspuns, fără a încetini deloc, luându-și mâinile de pe volan, fluturându-și brațele în aer, întorcându-se și strigând la ea.

Doamna Harris, nu a înțeles, desigur, niciun cuvânt, dar zâmbetul lui de sub o mustață de morsă era destul de fermecător și de prietenos, așa că se lăsă pe spate să îndure călătoria până ajungea la mult râvnita destinație. Reflectă la seria ciudată de evenimente care o făcuseră să ajungă acolo.