Oana Balaci: Cum ți-ai dat seama că actoria este drumul pe care vrei să îl urmezi?
Mara Bugarin: Cred că a fost mai degrabă un proces, nu o decizie luată cândva, într-un moment precis. A fost ceva firesc de la început, un instinct mai dezvoltat în această zonă, o căutare a ludicului, a jocului, în orice. Când am urcat prima oară pe scenă, la vârstă de 10 ani, într-un rol principal la "Teatrul German de Stat" din Timișoara (orașul meu natal), nici nu cred că aveam conceptul de "actorie ca meserie", doar părea ceva ce am făcut dintotdeauna, îmi era foarte confortabil. Să învăț textul, să mă mișc în scenă, să îmi studiez partenerii, să simt sala, să am emoții în fața ei, toate astea îmi erau la fel de viscerale și, ulterior, de necesare ca mâncatul, dormitul. Doar voiam să fac asta, aveam nevoie de asta. Din ce motiv? Nu știu. Doar că această nevoie a rămas cu mine și s-a metamorfozat într-o dorință de a cunoaște acest instinct, de a-l modela și a-l folosi conștient. Deci cred că în momentul în care mi-am asumat conștient că urmează să depun cât de mult efort este necesar ca să înțeleg această parte din mine, atunci cred că am hotărât că actoria este și va fi o parte extraordinar de importantă a restului vieții mele.
O.B.: Ce spectacole de teatru în care ai jucat sau ce roluri pe care le-ai avut au rămas cu tine și te-au format?
M.B.: Bănuiesc că tot ce am lucrat la Teatrul German din Timișoara, cel mai important fiind, pentru mine, rolul din Ținuturile Joase, în regia lui Niky Wolcz. M-a format experiența de a juca într-un spectacol profesionist, de a fi înconjurată de actorii din ansamblul teatrului, care m-au învățat enorm de multe, atât despre meserie, cât și personal, uman. Turneele, frecvența mare de joc a spectacolului și posibilitatea de a vedea cum se schimbă un spectacol, un personaj, pe măsură ce trece timpul. M-a modificat conștiința faptului că arta asta a noastră este vie, crește și simte odată cu evenimentele timpului ei. Cred că am realizat că sunt responsabilă de ce spun și fac, atât pe scenă, cât și pe ecran.
O.B.: Am un frate mai mare cu care eram adesea comparată în copilărie. Ai simțit și tu asta cu sora ta, actrița Ioana Bugarin, și dacă da, cum te-a influențat asta?
M.B.: Există clar o presiune din exterior, din partea oamenilor, de a ne pune în competiție una cu cealaltă, de a câștiga un ceva (nu știu exact ce), lucru pe care nu îl aprob și nu vreau să îl înțeleg. Este deja atât de multă invidie în lume, din păcate, încât să susțin genul acesta de competiții, răutăți, în raport cu sora mea, ar însemna să susțin o raportare nesănătoasă la meseria asta și la oameni în general, cred eu. Este loc pentru toată lumea și, mai ales când ești tânăr și ușor speriat, este atât de importantă susținerea reciprocă, mândria că o colegă, o prietenă, un membru al familiei tale reușește și muncește și se bucură. Deci nu, nu simt să mă compar cu Ioana, ci mai degrabă că încerc să învăț cât de mult pot de la ea, că mă inspiră ca artistă și ca om.
O.B.: Ce înseamnă să fii un tânăr actor în zilele noastre? Cu ce greutăți te confrunți?
M.B.: Pot să zic doar ce înseamnă pentru mine, nu am un răspuns general valabil. Momentan, să fii un tânăr actor, dar cred că artist în general, înseamnă multă muncă, multă nesiguranță și multă recunoștință. Un amalgam din toate trei și multe alte ingrediente mărunte. Eu mă preocup, în principal, cu exersarea instrumentelor mele ca tânără actriță. Încerc să fiu cât mai în controlul abilităților mele fizice, emoționale, să consum cât mai multe forme diverse de artă. Să învăț. Să fiu curioasă de lumea din jurul meu, să observ oamenii, ce îi apropie, ce îi face atât de diferiți unii de alții. Probabil dificultatea cea mai mare este să am încredere în mine, în timp ce sunt în acest proces de învățare. Să am curajul să mă expun, în timp ce îmi trăiesc căutările firești vârstei și momentului carierei mele.
O.B.: Metronom este filmul tău de debut. Cum te simți știind că a fost selectat în categoria Un Certain Regard la Festivalul de Film de la Cannes, 2022?
M.B.: Onorată, bucuroasă, ușor surprinsă, încrezătoare. Sunt mândră de echipa filmului, care a lucrat pe un platou cu mulți actori tineri, majoritatea neexperimentați și nu doar că a dus la bun sfârșit proiectul, ci a excelat în demersul acesta artistic. Asta e de fapt, mândria față de Alex (Belc, regizorul filmului), față de colegii mei și față de mine. Vestea selecției filmului la Cannes a venit la fix un an de la filmări, an în care am trecut prin toate emoțiile, m-am confruntat cu toate gândurile și perspectivele posibile în raport cu munca mea din el și cu filmul în sine - de la mândrie la nesiguranță, de la euforie la decepție. Dar să aflu că filmul merge la Cannes nu doar că m-a eliberat de vârtejul de gânduri, ci mi-a dezvăluit o altă parte din mine, cea de profesionistă, de om, care dintr-o dată este responsabil de ce spune și ce face nu doar în cercul lui restrâns de oameni, ci public. Așadar, toate sentimentele acestea pozitive, luminoase, pline de speranță vin și cu un tip de presiune, în primul rând din partea mea față de mine.
O.B.: Cum ai simțit tranziția de la teatru la film?
M.B.: Mi-a fost destul de simplu, a venit firesc. De când mi-a devenit clar că vreau să fac asta, să fac actorie, am început și să fiu mult mai atentă la ce fac "mai marii" în filme, pe scenă. Care sunt diferențele în cheia de joc, că pur și simplu e un alt registru. Am încercat să fiu cât de mult am putut în contact cu interiorul meu și, totodată, să îmi mânuiesc micro-expresiile, micro-gesturile, să înțeleg că, în comparație cu teatrul, în film, orice detaliu povestește ceva.
O.B.: Ce ne poți spune despre Ana, personajul pe care îl joci? Cât de mult te identifici cu ea?
M.B.: Ana are 18 ani, e în ultimul an de liceu, îndrăgostită și curioasă, cu căutări și o conștiință de sine profundă, dar și față de lume. În aceste căutări ale unui sens mai mare, ale unor libertăți, ea are un soi de impulsivitate, pe care o exprimă, totuși, într-o revoltă tăcută, conținută, tipică regimului opresiv, totalitar, în care trăiește - comunismul. Ana trăiește într-o tăcere a ei, observă, analizează și simte pentru ea, în ea. Opțiunea de construcție, această reținere în a se exprima violent, exploziv, este foarte interesantă, cred eu, pentru ochiul din exterior, care o privește. Înțelegi povestea prin prisma gândului personajului principal, lucru care pare la limită imposibil, dar care la o apropiere suficient de mare de personaj (din partea camerei, a ochiului exterior) devine nu doar posibil, dar și necesar unei povești ca cea din filmul Metronom. Creează un tip de intimitate cu Ana, al cărei portret este construit prin cum privește ea lumea, prin simpla ei percepție. Iar raportat la asemănarea dintre noi două, cred că fix asta ne diferențiază major - cât de mult exprimăm în exterior - Ana conține, după cum am descris mai sus, iar eu tind să fiu mai vocală cu nevoile și dorințele mele. Lucru firesc, că doar trăim în două perioade diferite, din punct de vedere politic, social, cultural. Eu am norocul de o libertate, de care Ana nu s-a putut bucura.
O.B.: Cum a fost să dai timpul înapoi și să joci într-un film a cărui acțiune se petrece cu cincizeci de ani în urmă și mai ales în perioada comunistă, care tinerilor de azi le e străină?
M.B.: Nu am încercat să reproduc o tânără de atunci, să construiesc o formă din istoria noastră recentă, să imit un exterior. Mai degrabă, am citit, mi-am întrebat bunicii, părinții, cum se simțeau, ce anume din regimul comunist le-a modificat percepția asupra lumii și modul în care își dădeau voie să simtă. Am încercat să urmăresc normele și tiparele comportamentale ale unui om tânăr din anii '70, din România comunistă.
O.B.: Cum a fost să colaborezi cu regizorul Alexandru Belc, care a lucrat la filme precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și Polițist, adjectiv? Ce ai învățat de la el?
M.B.: M-am simțit foarte în siguranță, în primul rând. Era foarte atent la mine, în fiecare moment de pe set, să verifice dacă mai duc, dacă am obosit, dacă nu înțeleg ceva. Pe lângă orice, am avut o relație regizor-actriță bazată pe umanul din fiecare, am construit personajul lucrând cu vulnerabilitățile noastre ca oameni. Am dezbătut mult. Alex a încercat constant să înțeleagă cu ce se confruntă o fată, o femeie - unde există anumite discriminări, anumite dificultăți - voia ca Ana, personajul din film, să nu fie un contur al unei tinere femei, desenat de el, din perspectiva lui, ci să captureze reacții, senzații din cel mai profund, neatins ungher al Anei, al meu. Și toate astea au fost tratate cu o grijă și un profesionalism aparte. Alex era foarte conștient că vulnerabilitatea vine cu de toate, așadar, a avut răbdare să mă cunoască ca om, înainte să îmi ceară orice. Să lucrăm împreună, să îmi dea spațiu să propun, să am propriul meu aport la personaj, nu să execut pur și simplu, pe gol.
O.B.: Dacă ai fi nevoită să alegi între teatru și film, ce decizie ai lua?
M.B.: Sper și cred că nu voi fi nevoită să fac această alegere. Sunt medii artistice atât de diferite, cu provocări diferite, încât să aleg unul singur, mi-ar reduce căutările, m-ar limita la o anumită formă de expresie. Nu cred în aceste separări. În momentul, în care ai un interes față de artă în sine, cauți să o exprimi în orice formă.
O.B.: Ești pregătită să faci față expunerii care vine la pachet cu un film proiectat la Festivalul de Film de la Cannes?
M.B.: Nu te poate pregăti nimeni pentru asta - nicio carte, niciun film, nicio discuție - este ceva ce înveți să faci. Înveți să fii responsabil de tine, de proiectul pe care îl reprezinți. Înveți să alegi ce vrei să dai mai departe. Înveți să îți găsești propria identitate artistică, să o modifici. Deci da, sunt pregătită să învăț toate aceste lucruri și să o fac cu recunoștință și bucurie, iar totodată să îmi dau seama că este o confirmare mare, importantă, dar că nu la asta îmi doresc să se reducă cariera mea. Mă copleșește de bucurie această oportunitate de a merge la Cannes, dar e doar un pas în viitorul meu parcurs ca om, care își dorește să profeseze în mediul artistic. Deci, să rămânem deschiși, zic.