Visez, scriu...

Odată cu vârsta caut tot mai abitir lucrurile vechi, trecute și aflate în derivă. Visez, scriu. Constat tot mai clar chestiunea asta. Mai bine zis, mai evident, mai pregnant, căci clar nu e nicidecum. Ba chiar încețoșat, ca prin sită. Toate mi se amestecă în cap ca într-un blender electric cu râșniță și sită de 200 de W. Însă, slavă Domnului, acest produs nu se află în stoc momentan.

Însă mi-a revenit în minte o amintire cu Amita Bhose, cea zisă Didi, indianca care a scris cărți despre Eminescu, care a tradus pe Poet în bengali. Am văzut-o cu ani în urmă la Iași, într-o zi ploioasă. Din tramvai, la biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Un grup de bărbați spilcuiți, dar și cu hainele mai lustruite de șederea la birou o însoțea. Veneau cu toții de la Palat și s-au oprit la Biserica Nicolae Domnesc. S-a oprit și tramvaiul ca să treacă, dar au staționat o vreme cu toții chiar pe linia de tramvai. Au mai oprit și vreo trei volgi negre, lucioase, care o însoțeau. "O prințesă hindusă", a exclamat un prost din tramvai cu aere de filfizon, pipăindu-și doct burticica suină.

Amita avea un ten măsliniu, mai precis "cafea cu lapte" spre arămiu și părul negru, strălucitor, lins, lipit de țeastă. Avea și puțină gușă. Era o femeie de vreo 40 de ani, cu gesturi moi, materne. Chipul ei frumos și blând, cu ochii încercănați, care trecuseră prin multe, mă uluia. Sau poate să fi fost urmarea lecturilor mele despre India, nu știu! Dar ceea ce era uimitor de-a dreptul, era destinderea totală a mușchilor feței ei. Îmi părea Mama India.

Își tot strângea sari-ul la piept și asculta cuminte explicațiile celor care o însoțeau. Era cea mai mică de înălțime dintre toți. Mă înduioșam văzând-o între politrucii ăia înalți ca bradul și proști ca gardul. A fost o zi de sărbătoare pentru mine. În anii aceia, dezordinea și confuzia tânărului care eram, cu personalitate șovăielnică, s-au spulberat pe dată. Mi s-a ridicat o ceață de pe ochi. Amita atrăgea lumina mai mult decât alții, cum se spune în cinematografie. Povestea Amitei parcă a țâșnit din bălțile făcute de ploaie.

Și trebuie să spun mai departe. Am coborât năuc pe scări și am luat-o pe strada Gh. Ghibănescu spre Bahlui, mai precis spre linia de tramvai. Pe la mijlocul străzii, pe stânga cum te duci, era un bar. L-am descoperit întâmplător atunci. M-am oprit acolo, mai ales că era o chelneriță plictisită, frumoasă coz, ca o actriță căreia alta i-a luat rolul, fiindcă s-a culcat cu regizorul, ambetată ful. Era numai un client, în afară de mine - un rufos, care mă asculta cu atenție și cu dinții duhnind cariați, jâmbat - mai ales că-i oferisem o cinzeacă.

Am mai luat două beri, făcând semn midinetei (pe rufos nu-l mai puteam trimite, se "chiflicise" cu totul) și am început să pitrocesc impresiile cu glas tare. Rufosul mă asculta știrb, zâmbind tâmpițit. Aș fi vrut să fie un bar sau o cafenea mai desuete, cu parchet pe jos, cu tuburi muribunde de neon pe pereți, cu fum de țigară impregnat în mobile (inexistente!), cu fețele de masă cu semnături de artiști celebri, ca la Paris: la Cafe de la Paix sau la Bistro Margot. A, și cu o gagică care aduce cafelele: cu țâțe împungătoare și fustiță scurtă-scurtă.

Sau să aducă cu bufetul unei gări de provincie - Podu Iloaie (Podu Leloaie se zicea pe vremea lui Creangă, aprigă femeie trebuie să fi fost Leloaia asta), Târgu Frumos sau Dolhasca, când te aduce (sau te alungă) călătoria într-o astfel de gară, bei o cafea între bețivani rufoși, într-un bar cu chiștoace de la țigări de 10 lei pe jos și aștepți un tren de dracu știe unde, "hai vino iar în gara noastră mică", vor răcni adolescentele înainte să vină profa de fizică sau altă domnișoară Cucu. Admiri o domnișoară trupeșă, cu pantaloni verzi, mulați, care ridică bariera și te gândești ce făcea Maestrul Sadoveanu în situații din astea, ca să-i treacă plictisul. Sau Maestrul nu ajungea în situațiile respective?

Dar și astea se... modernizează. Și îți vine să te cufunzi în cazanul de melancolie, fără alt motiv, decât pe acela că ești un om trecut de ceva anișori, așa, ca o carte pe jumătate citită, o dată ce-a fost așezată în șirurile impunătoare de tomuri din bibliotecă, ce nu vor fi niciodată citite până la capăt și... acolo rămân! Dar să lăsăm pesimismul impudic.

Mda, toate se schimbă într-o poveste până ce nu se poate deosebi adevărul de fantezie. Și toate, bineînțeles, au un sfârșit. Numai la publicitate "povestea merge mai departe" prostește, neconform cu adevărul vieții. Bineînțeles însă, cu buna știință a autorului se poate orice. Dar să lăsăm trăncăneala asta vulgară. Dar ce este vulgaritatea?

Arta? Nuuu! Arta e menită să exfolieze prostul gust, vulgaritatea din viață. Ceea ce nu are capacitate artistică în viață e de prost gust. Așa spunea cel puțin Robert Musil. Arta e acea licoare astrală, care adoarme pe Făt-Frumos și pe Ileana Cosânzeana, ca să-i trezească apoi pe alt tărâm. Atunci arta se îndepărtează de viață? E mai îndepărtată de viață. Nu, viața are sens în măsura în care ține piept artei. Se pare că ceea ce e vulgar în viață dispare prin artă.

Cel puțin când eram prin liceu și mă simțeam totodată îngrozitor de nefericit - așa simțeam. Mama ne mai ducea și acum, pe mine și pe soră-mea Doina, la nana Jenica, când avea treabă, iar tata era plecat și el mai mereu. Mda, mereu grăbită, preocupată, mama ne ducea în continuare la nana pe câteva zile. Stăteam cu Felicia, și inventa aproape mereu jocuri pentru Doina, care acum era o codană poznașă. Ca și Felicia. Și aveau la dispoziție o casă plină de jucării.

Eu le evitam pe cât puteam. Ca să citez trei clasici ai literaturii române, prin ce har, drăgăliță Doamne, mă brodisem șui, hoinar, astfel că aventura conștiinței mele a pornit de atunci, în vizitele acelea la Palatul Braunstein. Nu la Palatul Culturii, nu la Casa Dosoftei sau la Muzeul Literaturii. La Palatul Braunstein - în apartamentul de sus, dinspre restaurantul Select. Mergeam la bucătărie în locuința nanei, unde era acea ferestruică la care puteam ajunge ajutându-mă de un scăunel. De pe acea ferestruică vedeam marea vălurită a acoperișurilor tăbluite: când mai sus, când mai jos, când mai ruginite, când mai noi, când mai întunecate, când mai luminoase. Doar ploaia sau zăpada le aducea oarecum la un numitor comun. Acoperișurile, știam (o întrebasem pe mama), se opreau deasupra restaurantului Select. Nu îl vedeam, doar abia auzeam strigătele neînțelese ale clienților oricât mă străduiam să le înțeleg. Vedeam doar un colț din piațeta care se întindea în fața restaurantului (n-am știut niciodată cum se cheamă!) și rar câte un bot de mașină. Mai vedeam și ulucile de deasupra restaurantului. Nu reușeam să văd niciodată ceva din luxul care, bănuiam, se întinde sub acele uluci. Trebuie să fi fost un fel de artă pentru mine, o artă dintr-o lume a lui Făt-Frumos și a Ilenei Cosânzene. Căci mă ambiționam să cred că arta nu are nimic de-a face cu viața.

Pe acel acoperiș sau pe acele acoperișuri tăbluite alandala îmi descopeream frați ciudați - hornurile. Erau singuri, ca și mine. Priveau lumea: de sus și din depărtare. Selectul era o himeră pentru ele. Ca și pentru mine. Unele hornuri erau bătrâne, cariate de tencuială, își rânjeau dantura cărămizilor plombate. Altele elegante, subțiratice, ridicându-se în înalturi. Stăteau în grupuri de două-trei, dar era și unul singur, un fel de turnuleț în mijloc, cu acoperiș la rândul său și creneluri din piatră. Era ca stejarul de acasă, de la Țurlui, din copilărie: singur pe deal, înțăncușat de bărdițele băieților, dar semeț deasupra Selectului. Aici zburau uguind porumbei, dar mai cu seamă ciori. Am văzut o dată și o bufniță. Dar ciorile, ah... Agresivitatea lor! De atunci m-am convins că stolurile de ciori ne invadează viața... Acest turnuleț asigura o plăsmuire înaltă, cu totul inexplicabilă, dătătoare de închipuiri. Poate că asta era arta?! Îmi simțeam inima bătând, admirând acel turn-horn, iar eu mă simțeam un fel de Papuc Hogea Hogegarul lângă aceste hogeauri - e drept, cu obielele și ațele necurgând după mine.