Papucii din catifea reiată

Când să mă fi amorezat eu de haina din catifea reiată? Când l-am văzut odată pe Mircea Dinescu cu o astfel de haină și mi-a picat cu tronc bejul reiat? Sau să fi fost atunci, după îmbrânceala din Decembrie 1989, când clădirea Casei de cultură a sindicatelor devenise un vast magazin second-hand? Și era acolo, pe o sfoară, o haină bej de catifea reiată. O femeie cu o figură chinuită, cu un fes sărăcuț și ciufulit în cap, de parcă tocmai ieșise dintr-o poiată de găini, pipăia haina aceea, o sucea-răsucea pe toate părțile, iar sărmana haină, deja uzată, se supunea ca o cârpă, cum s-ar zice.

Și mă gândeam: prin câte trebuie să fi trecut haina asta uzată și roasă în coate? Căci și hainele trebuie că au viața lor de cârpă: peripluri prin case și dulapuri, chinuri prin mașini de spălat, fierbințeli peste puteri de la fiare de călcat, stăpâni prea grași sau smuciți și câte și mai câte experiențe.

Dar, la urma urmei, la ce mi-ar folosi să aflu experiențele hainei, motivele ei ascunse, dacă există? Să scriu Istoria unui galbân și a unei parale ca junele Alecsandri? Dar, mutatis mutandis, la ce-mi folosește să scriu despre biografia unui om? La ce-mi slujește să o înțeleg, dacă este ceva de înțeles din motivele, sursele biografiei lui, despre care nu am decât vagi cunoștințe în definitiv, așa cum dintr-o rană sângerândă nu rămâne decât o zgaibă fără semnificație. Și totul se diluează și poartă pecetea unor semnificații inventate de mine, scriitorul, la urma urmei. Ș-atunci vine întrebarea: de ce să mai scriu?

Dar să lăsăm baltă gândemele astea...

Așadar, cum zice cântecul, am avut o dambla la viața mea: să port un costum de catifea reiată (se citește raiată) bej. Așa voiam să mă disting eu ca scriitor: cu catifeaua mea reiată (raiată), așa cum, la rândul lor, s-au distins Creangă cu anteriul său de șiac și potcapul pe-o ureche, Sadoveanu cu pălăria cât roata carului, Eminescu cu jantilica lui (de fapt, nu știu cum se chema haina lui Eminescu, dar eu îi zic "jantilică", adică o hăinuță vai de capul ei, sărăcăcioasă, de poet care scrie și tot scrie pentru poporul românesc, la masa lui de brad, fără lemne, fără foc, suflându-și în pumni și strângând jantilica la piept); sau ca Nichita Stănescu cu acel costum cu dungulițe, pe care l-a cumpărat de la Viena, când a luat premiul Herder, iar cu restul banilor a cumpărat flori pe care le-a dăruit vienezelor și le-a pupat (asta după ce, bag seamă, a pupat clondirul din aceeași sumă).

Și uite așa am voit acest costum de catifea reiată (raiată) de culoare, precizez, bej. Dar n-am avut parte de el vreme de treizeci de ani. Nu știu ce-a făcut soția, cum a făcut și când a făcut (mai bine zis, când n-a făcut), că nu mi-a cumpărat un asemenea costum sau barem stofă (ștofă?) pentru costumul respectiv. Și doar mă sileam eu într-o privință să-i amintesc din când în când, ca să nu uite; dar nu prea des să nu se enerveze sau să nu rămână cu vreo obsesie (că te mai pui cu Dumnezeu, dar cu Freud ăsta nu), sărmana, dar nici prea rar, ca să nu uite definitiv, nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici cu slănina-n pod, nici cu buzele unse, cum ar veni. Dar să lăsăm porojăniile!

Buuun! Trec deci 30 (treizeci) de ani de dorință acerbă de catifea reiată, dar de catifeaua reiată (sau raiată) respectivă n-am avut parte. Și iată că-ntr-o bună zi, nu știu cum a făcut Maria mea și ce-a făcut, că a făcut una nefăcută - mi-a luat catifea reiată (care se citește raiată)!!! Vine ea acasă și-mi zice cu blândețe:
- Na! ți-am luat catifea reiată, că m-ai nebunit de cap cu catifeaua ta!

Și-mi trântește, domnule, dinainte o pereche de papuci din catifea raiată (sau viceversa - reiată). Am rămas mut... de fericire. Erau chiar bej-bejulii! De-acu înainte mă voi distinge și eu în cartea de aur a literelor române: Creangă cu anteriul și potcapul său pe-o sprânceană (sau pe-o ureche? ori pe ceafă?), Sadoveanu cu pălăria cât roata carului, Eminescu cu jantilica lui poeticească, Nichita cu dungulițele lui, iar eu cu papucii din catifea reiată (raiată) aproape bej.