Și e o vreme călduțăăăă. Ah, nu-mi vine să mai intru în casă ca să scriu. Citesc afară, la masa de sub fereastră, Clovnul de Iulian Ciocan. Îmi place. Mă paște gândul unei recenzii. Dar cu vremea asta, vorba poetului: Zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele. Câinii, după ce au lătrat toată noaptea, se pare că spre dimineață au adormit. Însă se aud cocoși în tot satul. E cea mai frumoasă oră a satului. Spune și Șukșin într-o proză.
Ies cu cafeaua în mână și îi ascult - încântare de old man și de domnișoară de pansion! Am citit că Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Ștefana Velisar Teodoreanu (și ea scriitoare și personaj literar la Ionel Teodoreanu) se trezeau pe la 4 dimineața ca să asculte cocoșii din Copou. Or mai fi? Duca doarme în ușă și mormăie când o pășesc - îi stric somnul. Mormăie prin somn.
Doar așa simt ceva-ceva din vechiul sat. Mașinile încă nu au pornit. Ascult știrile. Mass-media mondială răspândește știri despre conflictul din Ucraina cel puțin exagerate, dacă nu false, după cum se raportează de o parte sau alta. Se împușcă în lună, frateeee! La noi, care preluăm fără glagorie știrile occidentale, se dau știri proucraineni de un optimism porcesc: că militarii din armata rusă fug de rup pământul de pe front, că soldații ucraineni au ajuns la granița cu Rusia, că Mariupolul rezistă (iacă, azi se anunță că a fost cucerit de ruși). Știrile de partea cealaltă sunt la fel de mincinoase.
Adevărul este că deocamdată balanța nu a înclinat în acest război. Occidentul înarmează Ucraina, dar nu va interveni și cu armată. Apoi forțele rusești sunt superioare. Să nu ne inflamăm. Sigur, vom ține cu ucrainenii atacați, cei urgisiți, dar să spun în final două lucruri: 1. aici e vorba de război, nu de un meci de fotbal și 2. războiul mediatic e la fel de important pentru beligeranți.
M-am trezit cu Dorin în cap. Se făcea că îl vizitam în apartamentul vast din Păcurari, dar nu mai țin minte de ce. Îl vizitam des la începutul anilor 90. Mergeam pur și simplu la el. Era un om spectacol - mă atrăgea, dar și detestam apucăturile lui de grecotei levantin. El se numea așa - "grecotei levantin". Mulți îl vizitam atunci, în apartamentul "din cătunul Păcurari", cum a spus într-o carte. Mai mereu era casa plină. Bea prea mult încă de atunci. Însă alcoolul, probabil, îi dădea o euforie încântătoare. Mihaela ne făcea cafele. Beam ca porcii din troacă - motorină pentru bunul mers al conversației, zicea Dorin. Și al prieteniei.
... Cum mi-am propus, voi scrie la roman zilnic. Cu ideea asta mă apuc tenace de lucru, ora 4.30. "Tenace" pe dracu! Mai întâi citesc câteva rânduri dintr-un sfert de coală, un fragment dintr-o veche traducere a mea. Nu-mi mai amintesc autorul, parcă Popov, dar titlul romanului era Master Haos. Nici nu mai țin minte la ce editură a apărut. La editura lui Ionel Săcăleanu? Mi-e lene să caut pe Internet. Pe atunci traduceam ca nebunul. Popov scrie despre așa-zisa "contrarevoluție" din Ungaria. Furia anticomunistă și antisovietică a ungurilor a fost îngrozitoare. Să fie firea ungurilor mai drăcoasă ca a românilor? Greu de spus: "În vitrina unei măcelării din fața gării internaționale Keleti zăcea un trup gol însângerat, fără mâini, fără picioare și fără cap. Lângă el, pe o hârtie era scris: "Carnea locotenentului Ivanov, 35 de forinți kilogramul". Ooo, răbufnirea maghiară!
Și alt fragment, care ar trebui să ne dea de gândit: "Laszlo Rayk a mers la eșafod cu cuvintele: "Trăiască Stalin!" Acest lucru a fost povestit de tov. Janos Kadar, membru al comisiei de partid, care a participat la execuție". Când citesc acestea, am sentimentul pregnant că nu învățăm nimic din istorie.
Mă trezesc la 6.13... Eram la o lansare de carte. Venise puhoi de lume. Toți mă aclamau. Sute de admiratoare agitau pixurile, ca să le dau autografe. "Incredibil! Pur și simplu te adorăm!" țipau ca la Elvis niște adolescente înnebunite după mine. Toți se îngrămădeau cu tabletele să ne tragem în poză. O domnișorică nu avea cartea mea pentru autograf și mi-a propus altceva: își va scoate sutienul, ca să-i dau un autograf pe el. Și-a ridicat tricoul și atunci și-a dat seama că nu avea sutien. Atunci am luat un pix și... și... m-am trezit. Visasem. Deh, om bătrân și visez pițipoance!
Mă trezesc, totuși, cu gândul nu la fetișcane, ci la Aurel Leon. Avea aproape 90 de ani și ținea rubrică permanentă la Monitorul. Venea la el câte un inginer, câte un profesor să-l roage să-l porcăiască pe vreun șef de-al lui. Moșul, de cuvânt! Pe urmă cel cu rugămintea îi dădea un pachet de cafea. Domnul Leon:
- Vai, nu trebuie, nu trebuie. Dar de care-i cafeaua? întreba după aceea.
Aștept cu nerăbdare să se facă 7 să merg la magazin: pâine și un pahar de vin. Observ că textul acesta, care se voia roman, devine un fel de jurnal. Dar așa-s acuma romanele, cică. Citesc în Scriptor o proză de Nicolae Stan. Bună. Văd pe fereastră omețelul: tot mai alb și înflorit!
Azi, acum ăhăhă ani, pe la ora 9.30 - 10, Maria mea era în chinurile facerii. Nu se uită asta! Năștea prima dată, dimineața devreme îmi spunea că bănuiește că-i constipată. A mers la WC și s-a scremut. Noroc că n-a scăpat copilul în budă. Râdem și acum de chestia asta. A venit Salvarea, după ce am dat telefon de la CAP. Un inginer de acolo, pe care nu-l cunoșteam, mă compătimea și mi-a sărit în ajutor cu telefonul: "Cum, domnule să întârzie Salvarea? Apoi am stat vreo două ore în drum, tremurînd de frig, dar mai mult de emoție. Eu și șoferul mașinii (cred că era țigan, scuzați, așa-s eu - homofob) ne-am împărțit necreștinește cîțiva "dumnezei", în fine... Mă vedeți așa calm, dar când mă enervez, uit de toate și înjur ca ultima chivuță. Semăn cu tata. Îi mergea vestea că e un om liniștit. Și era. Dar când se enerva, vedea roșu înaintea ochilor și înjura ca la ușa cortului. Dar mai mult se supăra pe el însuși. În rest era un împăciuitor.
Însă soră-sa, mătușa Tinca, când se certa cu bărbatu-său, moș Petrache, venea pe la noi și se ruga de el:
- Hai, măi Jănică, și-l împacă pe Petrache, că nu mai pot face casă bună cu el.
Mătușa Tinca asta, în tinerețe, fusese o "raucă", cum se zicea pe la noi. Se culcase fără să facă osebire și cu nemți și cu ruși după aceea. Ba și soldăței români - nu știu de ce prefera oltenii - or fi fost mai... sexoși sau mai tromboniști? Cu anii a devenit tot mai grasă. Mai era și mică de statură. Mama, care știa ceva croitorie în tinerețe, îi făcea rochiile. Și se ducea la biserică în fiece duminică. Trecea și pe la noi, care avem casa lângă biserică.
Bunelul (așa îi spunea noi, nepoții; tata le spunea părinților "tătăica" și "mămăica") se ducea des la biserică. Avea mândria lui - băiatul lui era dascăl! Bunelul avea o căciulă brumărie și un cojoc trei sferturi. Am o fotografie cu credincioșii pe sările de la biserică. Bunelul era într-o parte mai depărtat de ceilalți. Era un om independent. Chiar prea mândru. Se punea chiar în gură cu popa. Citise câteva cărți la viața lui, viețile sfinților, abecedarul și cărți de citire. Se mândrea cu chestiunea asta și se lăuda cu domnul Țurcanu, un învățător venit din Basarabia: "mai rar om ca acela". În general, judeca pe consăteni, dar nu-i osândea - treaba lor. "Dacă n-am ce face, decât de ce a zidit Dumnezeu pe om. Și nu-i dau de capăt."
Moș Petrache a venit din război prin '47 sau '48, a fost luat prizonier la Cotu Donului, a lucrat în mine la Cercul Polar și a mâncat "cartoafe înghețate și cierte". Mai povestea că rușii îl obligau să cânte melodii patriotice, dar el nu știa nici o boabă rusește. Așa că zicea un fel de: Ă-ă-ă! Când povestea asta, râdea de se prăpădea, laolaltă cu ascultătorii. După ce s-a întors acasă, a vorbit cu tata și cu frații săi:
- Hai, măi băieți, eu o iert pe Tinca. S-o lăsăm să vină acasă.
Că tata și frații săi, când au venit din armată, mai precis din război, au alungat-o de acasă: Le făcuse neamul de râs! "Rușinea" în fața satului era mare pe vremea aceea. "Ce-o să zică lumea", așa era! E mai greu ca cei tineri de azi să priceapă chestia asta. Mătușa Tinca a trăit câțiva ani într-un bordei cu o țigancă, una Irina, care avea căsuca mai jos de cea a mătușii Tinca. Irina asta mi-a părut o femeie deșteaptă. Mătușa Tinca era o femeie mai simpluță. Cred că Irina a dus-o cu vorba. Da! sunt aproape convins. De ce - nu știu.
Dar să te ferească Dumnezeu să i te afli în preajmă când se enerva. Vorbesc de tata (Scuzați, scriu într-o ordine cam dezordine, o sucesc ca funia în sac! Dar și scrisul ăsta cam alandala are hazul lui). Tata se ducea câteodată "în ia-sară" până-n vârful dealului, unde locuia, și îi punea să se ierte.
- Măi, Jănică, dacă n-ai fi tu, n-aș ierta-o nici în ruptul capului.
Bineînțeles, se împăcau. Dar împăcarea era ca furtuna de vară - se certau repede. Mătușa Tinca era cu gura mare, din cauza ei se certau, deși nu aveau cine știe ce motive de ceartă. "Cum ard și se topesc lumânările, așa să se topească răutățile dintre mine și Tinca", așa zicea moș Petrache. Tata se ducea iarăși, până în vârful dealului, sub pădure, și îi împăca din nou.
- Hai, măi Jănică, și ne împacă, că numai tu nu ești nebun din familia noastră.
Așa se certau și se împăcau pe vremurile acelea. Încolo oamenii nu s-au schimbat prea mult. Nici peisajele. Da, nu era poluarea, ce-i drept. Același cer din mai de culoarea toporașului, aceleași ape zvâcnind dedesubt, dar sunt și alte mașini bengoase, cu alți noi îmbogățiți și cu curvele aferente, ducându-le la Milano după blugi albi, negri sau albaștri sau alte amante hlizindu-se ca toantele în cabina mașinii, aceiași boși lichidând adversarii incomozi în subsoluri sau măcar trăgându-le o cafteală bună, aceleași gâze își țes viața lor neștiută și înverșunată la rădăcina ierburilor. Și căruțele tot mai puține. Și căruțașii la fel.
Și încă un poet moare, și încă un politician de zero bani - viii cu viile și morții cu morții, nu? Un Chifu, Chiftea, Gourmet și tot felul de Chiftirițe din pământul întunecat al patriei. Iar primarul Simirad nu mai este și trebuie să faci un efort ca să afli cine este acum primar. Apoi mila-sila aceea din fiecare primăvară, congresele, politicalele plicticoase. Și din fiecare iarnă. Iar Ceahlăul nu se mai vede din Copou, cum îl vedea Sadoveanu acum peste 100 de ani. Și nici dealurile Repedei sau ale Socolei nu le mai vezi - sunt împânzite de case. Vile și vile - obositoare, ocoșe, cum se zice la Baia Mare, ucigătoare de "dulcele târg". Cred că Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, amintiți, nici nu l-ar mai recunoaște. Nu se mai vede orașul sub ele. Iașii e mai frumos câteodată la lumina lunii, după ce se liniștesc tramvaiele și furnicile mașinilor. Dar rareori am ocazia să-l văd așa. Rămân cu fantasma lui.
Pe bunica mea aproape că nu o mai țin minte. A murit într-o noapte, când frații și surorile, copiii ei, se duceau cu rândul și stătea noaptea la priveghi (vorbesc de cei din sat, cei plecați mai departe veneau mai greu). Într-o dimineața, când venea pe drum spre casă, tata a azvârlit pachetul cu țigări într-un șanț: "Gata, de-acum nu mai fumez", și-a zis tata. Și n-a mai fumat. Rar câte o țigăruie. Tot vedea în șanțul acela pachetul de țigări, fie ploi, fie zăpadă, pe care-l aruncase. "Parcă-mi făcea cu ochiul", zicea tata.
Bunicii i-a încremenit fața într-o noapte. Lumânarea grea a căzut, iar fiicele și nepoatele au dus palma la gură. Ochii bunicii au rămas deschiși, învăluiți în umbre. Iar fața i s-a înseninat, fără riduri. Zbuciumul și lacrimile o părăsiseră.
*
Mi-a trecut prin cap cum o să se cheme romanul: Palatul Braunstein. E bun titlul. Mă țin de el ca de sfintele moaște. În afară de altele, îmi pare că este ceva misterios aici. Deși, cinstit vorbind, nu are nimic misterios. Dar sugerează. Nici romanul nu va avea nimic tainic. Dar mai știi?! Îmi fac o cafea, mănânc un măr, mă uit la lună (ora 03.03). Nici țipenie. Turmele alb-rozii de nori nemișcate. Au început greierii - totuși, e sfârșitul lui mai. Oh, ce bine e să scrii la roman în mai! Îți dă o stare de fericire. Căpșunii înfloriți strălucind în noapte, în jurul fântânii pe care nu o mai folosim. Un bubuit în depărtare - muzica de la discoteca-descântoteca pentru tineri. Crucea mare de pe vârful dealului: luminată, totuși rece, nu știu cum. Poate din cauza norilor nemișcați ce o acoperă parțial. Două mașini mici trecând în fuga mare pe drum. Cine știe unde au întârziat? Îți poți imagina orice. Un cățel latră în depărtare prin somn.În casă, pe masă sunt adunate o mulțime de cărți: V.S. Naipaul, J.B. Priestley, Henry de Montherlant, Harms, Patrick Modiano, Hrabal, Nabokov, Somerset Maugham, Musil, iarăși Modiano (într-o vreme eram tare pasionat de el), Iulian Bocai. Alandala. Mâine o să fac ordine. Dă, vorbă vine! Îmi amintesc de reporterița care i-a spus academicianului Moisil că e dezordine în cărțile lui de pe birou. Și Moisil i-a răspuns liniștit:
-Dezordine? Eu știu fiecare carte unde se află.
Așa va fi și romanul meu, va face abstracție de cele rele ale lumii. Doar frumusețe și bunătate! Uite așa! să fac în ciudă (zicând "ciudă", eu însumi mă dovedesc un pipernici sufletește) tuturor piperniciților la suflet. Se poate oare? Încerc să văd în imaginație Palatul Braunstein în lumina lumii: cu turlele sale, cu scările sale, cu apartamentele sale maiestuoase.
Dar eu n-am să mă holbez ca la mașini străine la acestea. Eu am să vă spun câte ceva despre oamenii din Palat, care locuiau acolo - puțini, cât am cunoscut.
Uite, de pildă, despre surdul pe care-l întâlneam pe scări când urcam la nana Jenica. Dar nu mai am dispoziție. Tot felul de alte chestii îmi vin în cap. Cum să fii pur, cu mintea limpede, când zi de zi asculți știrile? Să nu mai ascult știrile? Cum să nu te mai distrezi cu bancurile? Nu m-aș priva retrăgându-mă în pătrățica mea? Desigur. Adevărul este că nu poți fi decât tărcat. Asta e cartea unui tărcat.
Apropo de bancuri. Unul. Cică Lavrov îl sună pe Șoigu, Serghei Kajuketici, ministrul rus al apărării. Șoigu încearcă o nouă rachetă. "Kajuketâci, am o rugăminte. Dacă încerci racheta, să nu lovești Londra. Acolo învață copiii mei. Și copiii lui Dmitri Antonovici. Să nu tragi nici asupra Olandei. Acolo locuiește fiica lui Putin. Nici în Coreea de Sud să nu tragi. Acolo se află a doua fiică a lui Putin. Nici asupra Statelor Unite să nu îndrăznești. Acolo s-au aciuat toți ai noștri. Acolo învață copiii lui Rogozin, ai lui Volodin, ai lui Matvienko, ai lui Șuvalov și ai multor altora din Duma de Stat."
Șoigu rămâne perplex: "Dar unde să trag?" "Crucea mă-sii! În Voronej. Acolo nu mai sunt ai noștri (aluzie la faptul că Voronejul, un leagăn al civilizației ruse, este astăzi "ocupat" de tătari și alți locuitori asiați).