Schițe pentru o autobiografie - Țața Frăsina și ai ei (II)

M-am trezit la 6.30 cu ideea sau cu autoîndemnul, cum să-i zic: Azi începe romanul, puturosule! Că acuși se duce și primăvara asta! Însă mi-am făcut cafeaua mai întâi. Duca dormea în ușă cu nasul sub coadă. Când ies afară o împing cu ușa. Acolo doarme, nu s-ar da nici moartă din ușă - pesemne ca să nu scape mâncarea dimineață. Maria vrea s-o învețe să mănânce numai de două ori pe zi. Eu îi pun de mâncare de trei ori pe zi, câteodată și de mai multe ori. Uneori Duca se lipește cu botul de pantalonii mei - știe ea cine o iubește. N-aș putea spune că Maria n-o iubește, dar tot felul de concepții citite despre câini o alungă de la iubirea adevărată pentru câini - așa cred.

Soarele se vede deja de după acoperișul casei lui Irimiță. Am deschis fereastra, apoi computerul, am admirat omețelul (boldonejul), care își va albi acuși "bulgării de zăpadă". Am ascultat vreau - nu vreau mașinile care treceau grăbite ca niște furnici pe drum spre serviciu (pardon, acum se zice șosea, că a fost asfaltată) m-am desfătat cu "păsărele mii" și mi-a venit să zic ca moș Nichifor Coțcariul: "Bată-vă pustia, privighetori, să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine!" Totuși, aveam un aer de tristețe idioată (mă vedeam în oglindă, mă vedea în cele patru pătrățele de oglindă (unul a căzut) lipite de șifonier plin cu haine - nu scriam!

Am visat casa din Ciurchi, unde locuia tanti Frăsina. Prin '91-'92 mergeam cu articolul la Monitorul, iar la plecare treceam prin Ciurchiul apropiat (Ciurchi, ne învăța domnul profesor Zugun are șapte litere și patru foneme), pe la tanti Frăsina. Cred că a fost perioada cea mai fericită din viața mea (excepție când cu ani mulți în urmă când m-am însurat): mergeam la băieții și fetele de la Monitorul, pe urmă la tanti Frăsina. După '92 s-au mutat acolo nana Jenica și Felicia, fiica ei, vara mea. Ele stăteau în Centru, într-un apartament din blocul Braustein. După '90 au venit moștenitorii acestui Braustein. Prin anii '50 acolo se dădeau apartamente numai pentru universitari, directori și tot felul de politruci. Evreii, cei mai mulți, își lăsaseră apartamentele și plecaseră în Israel. Nana Jenica fusese profesoară de "socialism științific" la facultatea de medicină. Felicia, fiică-sa, trăgea la măsea și zâmbea ca proasta în Hală când începeam să vorbesc. E groaznic să vezi o femeie beată. Lasă că nici cu bărbați nu mi-e rușine! Maică-sa i-a pus profesori să învețe, dar Felicia nu se omora cu cartea. "N-are continuitate, doamnă", îi zicea un profesor mai îngăduitor nanei Jenică. "Eh, n-are continuitate", ziceam eu în gândul meu. Așa se spune azi la puturoasă - continuitate, râdeam în sinea mea.

Casa din Ciurchi era veche, întunecată. Felicia era fascinată de activitatea mea la ziar, cred că mă invidia, însă eu nu vedeam nimic deosebit, totul era să scriu cât mai bine și atât. Desigur, erau noii prieteni de la ziar: Dorin, celălalt Dorin, apoi Ștefan, Petrică, Vasile, Toni și alții. Ooo, ș-apoi fetele... M-am lipit de ei ca marca de scrisoare. Prin '92 am lucrat la școală la Tomești la îndemnul Luminiței, o prietenă de-a noastră. Directorul m-a primit repede, fără fasoane. Dar mie nu mi-a plăcut. Abia am parcurs anul acela școlar. Și nu o să vă spun că aveam elevi excepționali. Poate dacă ar fi fost mai mari, dar așa, la V-VIII...

Tanti Frăsina era "țața", adică sora cea mare a mamei. Pe vremea de demult, nu spun o noutate, se făceau copii mulți, bunicii mei din partea mamei au avut nouă, cei din partea tatei erau opt, patru băieți și patru fete. Bunicile mele au fost, bietele, niște mașini de făcut copii. Și nici nu le trecea prin cap să protesteze sau să se opună. O altă caracteristică a familiilor pe atunci era unitatea de "monolit" - să spun ca pe vremea Ceaușescu, între frați și surori, precum și iubirea fiilor și fiice față de părinți. În familia tatei erau patru fete și patru băieți - opt în total, cum spuneam.

Când mergeam în Ciurchi, aproape săptămânal, când duceam articolul la ziar, aproape săptămânal treceam pe la tanti Frăsina, în Ciurchi. Era o casă cu o verandă destul de mare. Asta pentru că mai înainte fusese acolo, în verandă, crâșmă. Era liniștită, muncitoare și autoritară. Făcea toată ziua mâncare pentru mușterii. Cumpăra vin și rachiu de la țăranii din satele din jurul Iașilor. De obicei de la Goruni, de unde se trage mama mea și toți frații și surorile ei. Tanti Frăsina îmi spunea:
- Radule, am făcut, cred, două vagoane de mâncare la viața mea.

N-avea nici frica hamletiană de moarte. Nici măcar nu se credea nemuritoare pentru că acușica va intra în procesul de transformare a materiei. Nu, nu se credea, era pentru ea ca și cum ai prevedea un viitor mirabil unei bujii bună de aruncat la gunoi. Știa asta și o spunea cu zâmbetul pe buze. Era ruptă de lume pur și simplu.

Dar să ne întoarcem la povestea copiilor Frăsinei de unde am lăsat-o data trecută. Cel de-al treilea copil al tantei Frăsina era nana Jenica. Îi spun "nana", fiindcă ea m-a botezat. Copilărise cu mama în satul bunicilor - Goruni. Erau cam de aceeași vârstă: mama este fiica cea mai mică a părinților ei, bunicilor mei din Goruni, iar nana Jenica era fiica surorii celei mari a mamei - tanti Frăsina. Țin minte că în copilăria mea și mai târziu nana Jenica venea pe la noi. Se retrăgeau într-un colț și sfătuia cu mama la o cafeluță ca două vechi prietene, două fetișcane care-și spun la ureche secretele: "Tu, și atunci el mi-a zis..., iar eu i-am zis..."

Desigur, nana nu-i vorbea de iubiții ei, care nu existau, ci de tribulațiile, audiențele la partid unde a mers la tovarășul Cutare, ce i-a spus tovarășului Cutărică, ca să ocupe nu știu ce post la nu știu ce catedră. La un moment dat, nici nanul n-a mai înaintat pe linie de partid.

L-au prins cu ceva de furat și l-au dat afară. Membrii de partid, cei mai mulți, își dădeau la gioale cât puteau. Avea perspective pe linie de partid, se trăgea dintr-o familie săracă de undeva de la țară, din județul Botoșani, dar... a călcat pe bec. Nu-i vorbă, toți furau, dar pe el l-a pârât cineva. Așa era "iepoca de aur" Furau mai toți și se pârau unii pe alții. Aversiunea lui creștea spre sfârșitul lui Ceaușescu așa cum creștea sila oamenilor față de Ceaușescu i tutti quanti. Apoi nanul Mitică s-a angajat ca jurist consult la fabrica de ulei. Dar simțeam din spusele ei un soi de vag, dar dureros dezgust amestecat cu lehamite.

Nana a umblat prin tot felul de audiențe să-l ridice pe nanul din nou. Nu a reușit. Avea și o doză de naivitate nana. Pe vrea aceea nu te mai ridicau din nou, dacă te dădeau afară pe ușa din dos. Apoi el am auzit că umbla după gagici. Mai și bea. În orice caz, dezgustul nanei față de comunism, se accelera pe an ce trece. Doar că era o fire calmă, nu se revolta decât în vorbele cu mama. Cred că doar mamei se putea destăinui așa. Se mai răcorea.

Nanul Mitică venea pe la noi cu o mașină și un șofer de la fabrica de ulei. Era un șofer mare cât ușa. Îl țin minte din copilărie, când s-au revoltat cehii.
- Acum trebuie să luăm Basarabia. Să luăm exemplu de la cehi, să ne ridicăm, spunea acel șofer cu glas tunător.

N-am mai luat Basarabia nici azi. E, chipurile, independentă, dar, de fapt, tot cu rușii, tot cu davai ceas, davai palton. Sacoșele încăpătoare, balșoaie, sunt tot la fel. Și casâncile acelea rusești, cenușii. "Mai lăsați casâncele celea", le spunea prietenul Dorin. Uniunea Europeană e tot departe de Basarabia. Rușii din Basarabia se tem de basarabeni - dacă trec la români! Și Rusia e mai aproape. Prea seamănă a ruși. Sigur, basarabenii au umplut Europa cu "tovar" - marfă. Săraca țară bogată! Fostul grânar al României înainte de război. Nu amărâtul de Bărăgan. Desigur, umblă și prin Rusia. Nu știu, par deznaționalizați. Nici românii, nici rușii, nici basarabenii nu par siguri de nația lor. Lasă că și georgienii, și azerii și toți ceilalți sunt la fel. Sau aproape.

Nana preda "socialismul științific" la facultatea de medicină din Iași. Medicii mai în vârstă poate că o mai țin minte. Ea spunea mereu (cred că se justifica față de mine, deoarece îmi simțea repulsia față de așa-zisul "socialism științific"; eram licean și mă burzuluiam repede pentru toate strâmbătățile lumii) că ei i-a plăcut economia politică și asta ar fi voit să predea, dar... așa a fost să fie. Nenea Ghiță Rotariuc, taică-său, o susținuse și o îndemnase să facă socialismul științific.
- E de viitor - zicea - să lăsăm prejudecățile și romantismul de fetișcană. Cu socialismul științific îți hrănești copiii.
- Dar eu vreau să fiu o fată ca toate fetele: romantică și sentimentală. O fată normală. Nu să tocesc socialism științific de mor și mâțele de plictiseală, să mă mărit ca o proastă, să fac copii, pe urmă să mă învăț cu mirosul de rufe murdare, de scări nespălate...
- Lasă, dragă! Numai turma e normală. Sănătoasă și normală. Să facă doi-trei copii, pe urmă școlile și... rufele murdare. Asta înțelegi tu să fii "normală"?

Cred că asta era justificarea a peste 90% din comuniști - o făceau pentru copii. Nu știu dacă nana spunea chiar așa. Poate că inventez eu. În orice caz, s-a măritat cu nanul. Nana însă era credincioasă, mergea pe ascuns la biserică. Odată la Înviere a mers la cimitir și îmi spunea că s-a temut să nu o vadă vreun student și s-o raporteze. Da, da, acesta era cuvântul vremii - a raporta.
- Că eu, înaltă cum sunt, eram ca măgarul între oi.