Alegeri

... unii aşteaptă răsăritul. Eu, iarna şi-un pahar cu vin.

Pas. Şoaptă cu şuier de bici. Nisipul năruie urmele, vântul adună laolaltă ceea ce am fost cu ceea ce aş fi putut fi. Mulţimea posibilităţilor creează haos. Tocmai când îmi spuneam "Gata, acum încep să modelez", m-am trezit: într-un decor pustiu. Decor, vorba vine. De jur împrejur, zero lăfăindu-se pe chenare, insipid şi libidinos, măsurându-mă prin ochii întredeschişi.

- Ia, mă, loc odată.

Sunt tentată să-ntreb unde, dar nu ştiu de ce instinctul meu de pilot de vânătoare ratat îmi spune că e vorba de un test.
- În casa mea stau când vreau. Ce cauţi aici? Du-te înapoi de unde ai venit, nu am nevoie de tine.

Acum cântă. Mai bine spus, sâsâie, lălăie, ţiuie, clincăne. Scoate şi fum - gândul că un zero infinit stă grupat într-un deşert de limite, în ceea ce era odată ambientul meu, fumând o ţigară de foi proastă, mă face să zâmbesc. Mă trezesc chiar râzând în hohote, chestia asta e amuzantă, dacă ştii pe ce parte să o priveşti.
- Tocmai aici e buba, nimeni nu poate trăi fără mine, te-ai dat destul în bărci cu plus şi mai ales cu minus, ţi-ai strâns ca o cloşcă amintirile şi proiecţiile unui viitor realist şi te-ai descotorosit de mine. Asta nu se face.
- Wow, venind din partea ta, cred că ăsta este de-a dreptul un discurs. Ok, ştii cum se spune, cu dracul nu intri în polemică nici măcar despre existenţa lui Dumnezeu, aşa că încă o dată îţi spun: dispari. Viaţa e prea scurtă, iar tu prea lung.

Cine crede că unuia ca el ar trebui să îi placă tăcerea, se înşeală amarnic. Tăcerea nu este niciodată stagnantă, o simţi cum clădeşte, sapă, creşte, încolăceşte, adulmecă, atacă, respiră, izbucneşte lumini, curge, până când descoperi în tine toate semnele, culorile, sunetele. Prin urmare, îl văd crispându-se, şi sărind la atac:
- Nimic de-aici nu e real.
- Ai dreptate, nimic nu e niciodată real. Noi alegem realitatea în funcţie de necesităţi şi puterea de a visa şi a duce. Am să încep prin a-mi lua canapeaua înapoi şi culoarea albastru. Acum vreau să mă întind, mă doare spatele, am ales o zi grea. Presimt că voi vrea şi un pahar cu vin, dar nu vreau să îl beau cu tine.
- Albastru nu există.

Mă trage pe un drum pe care nu vreau să merg. Canapeaua mea devine parcă mai îngustă, mai incomodă. Pereţii mei zugrăviţi în albastru deschis se preling pe mânecile hainei. Mă întreb de ce acum. Vreau să ningă. Iarna îmi dădea târcoale de mult, încă de astă vară. M-am pregătit aşadar pentru o iarnă grea. Acumulez rezerve de curaj pe rafturi. Etichetate, capsate, alături de lumini şi autoironii. Mi-am prins bine iubirea cu ace de siguranţă şi m-am ancorat aşteptând frigul. De unde zero? Ca în basme, mă gândesc că ar trebui să găsesc formula magică pentru ca lumea mea să revină la normal. Şi asta fără a-l descoase pe el, fără a pica în capcanele lui sleite.

Îl privesc din nou. Mormăie şi mă priveşte şi el, aşteptându-mi replica. Aşteaptă. Aşteaptă, care va să zică. Îşi linge scârbos degetele, apoi începe să le muşte. S-a ridicat şi dă ture în jurul canapelei. E nervos. Aşteaptă. În cele din urmă, îmi aruncă, aparent plictisit:
- Doar un pic. Dimineaţa când te speli pe dinţi. Nu-i mare lucru: şi-aşa eşti obosită, faci o pauză şi nu te gândeşti la nimic. E atât de simplu.
- Dimineaţa îmi voi strânge iubitul în braţe sau ne vom certa de teama unei noi zile care îşi va ţese rădăcinile între noi. Voi zâmbi privindu-mă în oglindă în timp ce mă spăl pe dinţi, mă voi gândi că trebuie să mai cumpăr gogoşari pentru iarnă. Parcă aş bea şi un pahar cu vin. Oare cât o fi ceasul? Paul nu mi-a spus că întârzie, ar cam trebui să vină şi el. Uite că a apărut şi fereastra. S-a făcut frig. Îmi place.
- Hai să dăm drumul la muzică. Ce-ai tăcut aşa?

Surprinzător amărâtul ăsta. Împrumută tot felul de haine. Te pomeneşti că mă va tenta cu o cină în doi în momentele următoare. Doar un pic de spaţiu şi pentru el, în alegerile mele. Ha ha ha. Mă ridic şi deschid şifonierul. Întind mâna, dau la o parte încet câteva pulovere, aleg în cele din urmă unul vechi, moale, călduros, cu fermoar. Mă îmbrac. Îmi trec mâna prin păr, iarna asta mi-l las să crească. Ies din cameră. În casă e linişte, Tora stă cu burta în sus pe covor, întoarce capul şi întinde leneşă o lăbuţă într-o tentativă nesigură de a ieşi din vegetaţie. Îl aud în cele din urmă ţipând în spatele meu:
- Nu ai să rezolvi nimic aşa! Se vor întoarce toate împotriva ta şi îţi vei dori o clipă în care să stai pur şi simplu şi să nu mai trebuiască să te hotărăşti cu privire la nimic. Fă-ţi loc!

Deschid frigiderul. Pe uşă ar putea fi trei sticle de vin roşu de ţară şi una de afinată. Dar uşa frigiderului meu e plină astă seară cu borcane: de iaurt, de muştar, de icre puse cu sare, de suc de roşii. O sticlă cu sirop de muguri de brad cumpărat astă vară de la Cheia. Am oprit maşina după ce-am trecut de casa unde se vindea, ne-am ciondănit un pic, dar în cele din urma am deschis portiera şi-am luat-o înapoi pe jos. Şi o sticlă de vin alb.

Se aude uşa. Mă întorc, închid uşa de la frigider, ies pe hol. Îl iau pe Paul în braţe. Mă sărută, mă îndepărtez uşor de el:
- Îmi place haosul meu. Astă seară am poftă de un Chardonnay, love.